Hamburger cu mămăliga

Hamburger cu mămăliga de Marcel Secui

Notă informativă

Avertisment amical, da’ serios: Citiţi „Nota Informativă” înainte de a intreprinde orice altă acţiune conştientă sau reflexă. Nu de alta, dar aţi putea regreta ulterior că nu m-aţi ascultat. Dacă nu aveţi timp, vorbiţi cu alţii care au citit-o şi sînt deja cu un strop mai inteligenţi ca voi. Să nu vă fie ruşine să întrebaţi. Să vă fie ruşine dacă credeţi că sînteţi mai deştepţi ca alţii şi că voi le ştiţi pe toate… Pe toate le ştie numai Bunul Dumnezeu, dar El este prea ocupat acum cu managementul Universului şi nu are timp să stea în librărie ca să vă întoarcă vouă paginile. Dacă nu citiţi nota şi la urmă vă apucă regretele, ele vor fi tardive şi inutile. Nu veţi mai avea pe cine da vina şi nu veţi mai avea nici o scuză plauzibilă în faţa istoriei, lumii, nevestei, vecinilor, prietenilor, duşmanilor, soacrei şi organului.

Cumpărarea unei cărţi ori a unui alt obiect util pe lîngă casa omului este un act conştient care impune asumarea unei serioase responsabilităţi civice, avînd în vedere că teoretic şi pe banii noştri comercianţii trebuie să mănînce o pîine albă, dar artificială şi nesănătoasă, iar noi să ne alegem cu una neagră şi integrală, dar naturală şi ecologică, practic şi pe restul care ne rămîne prin buzunare. Furtul însă poate fi şi un act inconştient şi reflex, cam ca ridicatul din umeri prosteşte chiar dacă se întîmplă să nu fi neapărat prost de-adevăratelea, ca trasul cu ochiul fără motiv şi fără vreo femeie prin preajmă care să merite efortul ăsta, ca strîmbatul din gură sau din nas exact atunci cînd nu trebuie, de exemplu la o şedinţă de partid sau la un miting electoral. În acest caz este vorba de o boală psihică numită „cleptomanie” şi nu ne interesează, noi toţi fiind normali. Şi inteligenţi, evident, în limite acceptabile. Dar nu sîntem dăştepţi, nici măcar în limite acceptabile, afecţiunea care produce dăşteptăciunea la români dezvoltîndu-se într-o altă parte a creierului, cam ca o tumoră, una care nouă, care sîntem normali, ne lipseşte. Dar nu fiţi supăraţi, că de data asta nu-i de rău, ci de bine, chiar dacă Cel de Sus nu ne-a dat, ci ne-a sărit. O să mă întrebaţi probabil că de ce să nu fiţi supăraţi că vă lipseşte ditamai bucata de creier pe care alţi români o au în dotare!?… Surpriză!… Am să vă explic totul foarte clar pe parcursul studiului, iar voi, dacă aveţi cu ce, o să înţelegeţi. Eu personal sper să nici nu-mi crească aşa ceva. Nici prin cap, nici pe vreun alt organ. Şi am un motiv excelent să nu-mi doresc o asemenea achiziţie: îmi place atît de mult să-i înjur pe băeţii dăştepţi încît nu vreau ca din cauza unei nenorocite de tumori să ajung ca ei, eventual chiar să mă înrudesc cu ei şi astfel, pe cale de consecinţă, să mă lipsesc de această bucurie, îmbogăţindu-mă brusc şi ilicit. Se mai poate fura şi „de nenorocit ce eşti”, acest tip de furt intrînd sub incidenţa legilor penale şi e bine că-i aşa, dar nici acest tip de furt nu ne interesează pentru că deşi toţi ne fură, noi nu ne băgăm decît cu gura, uneori, iar de cele mai multe ori, nici măcar cu aia. Aşa că pe noi ne interesează altceva, erecte „cleptomania voluntară” sau „furtul din plăcere”, adică actul conştient şi voit de a fura tot ce inima cere, ochii văd şi mîna simte, şi care este cu totul şi cu totul altceva. Alături de traducerea nevestei cu vecina de palier sau cu cea mai bună prietenă a ei, de privitul soacrei printre gene şi cu gînduri asasine, de trecerea străzii pe roşu sau prin loc nepermis cînd poliţistul stă cu spatele, cu rîna sau chiar cu faţa dar se uită vigilent după femei nu după voi, de neplata impozitelor din micile afaceri ilegale pe care le învîrtiţi plecînd şi venind de două ori pe săptămînă de la turci, bulgari sau de la unguri cu resturi de prin pieţele lor, de speranţa sinceră că după ce v-a murit un pui de găină din cei o sută, va muri în curînd şi cu aportul vostru neprecupeţit şi capra aia nenorocită a vecinului, singura care îi paşte prin curte fără să vă deranjeze altfel decît prin behăit din cînd în cînd şi permanent prin prezenţa ei într-o altă bătătură decît a voastră, etc., furtul respectiv (care are alocat un capitol separat în tratatele de psihiatrie, deşi nu-mi dau seama ce Mama Dracului caută acolo, furtul de acest gen nefiind o boală, ci o activitate lucrativă!) este o plăcere deosebită şi de cea mai pură natură intimă, trecută de specialişti în lista „Plăcerilor Plasmatice” cu + şi cu * şi care nu impune asumarea nici unei responsabilităţi, poate doar a uneia foarte mici, morale şi interne care, deşi din punct de vedere social şi civic nu are nici o relevanţă, din toate celelalte puncte de vedere excită al dracului şi face toate paralele. Acest tip de furt este îndreptat în general spre obiecte tentante, dar destul de mici încît să poată fi uşor disimulate pe sub haine, în buzunare, în genţi, plase, pungi, sau prin alte locuri dosnice. Mă refer aici la obiecte „tentante” precum chiloţi, sutiene, ciorapi, sticluţe cu parfum, pastă de dinţi, săpunuri, cărţi, scrumiere, ceasuri, pahare, roşii, castraveţi, cepe, mere, pere, banane, portocale, prune, ananas nu că e prea mare şi înţeapă, etc. Cu toate că nouă, oamenilor normali, ananasul ni se pare mare şi înţeapă, am văzut într-o zi cu soare, la ştirile de la ora 5, două „doamne rrrrrome” într-un supermarket care au reuşit să bage sub fustele celei de-a treia un ditamai televizorul color care, deşi mult mai mare decît un nenorocit de ananas, nu le înţepase totuşi nicăieri pe nici una dintre ele. Le-au înţepat însă paznicii la ieşire, în prima fază, şi mai apoi poliţiştii, în faza a doua, la intrare. Pentru că politicoşi cum sînt, le-au ajutat să intre la puşcărie, chiar dacă ele se cam codeau, fiind timide din familie şi prin educaţie. Dar nici acest tip de furt, stupid şi ridicol, nu face obiectul interesului şi studiului nostru, pentru că nu ne ocupăm aici şi deocamdată de etnii minoritare şi de proaste. De ele şi de ele ne vom ocupa într-un alt capitol, ceva mai încolo. În acelaşi timp, la aceleaşi ştiri care contează, dar într-o altă zi, de data asta ceva mai puţin însorită, am văzut mai mulţi „domni rrrrromi” care protestau deosebit de vehement, şi pe bună dreptate, că veniseră nesimţiţii ăia de la Electrica, însoţiţi de jandarmi şi de poliţişti, ca să le debranşeze fără preaviz coteţele cu turnuleţe de la curentul electric, pe care îl utilizau totuşi fără aprobarea stîlpului de care erau legaţi de mici prin căsătorie şi pînă cînd, conform speranţelor nerostite ale crainicilor neutri şi ale telespectatorilor avizaţi, moartea prin electrocutare îi va despărţi de noi, de ei şi de…finitiv. Invadatorii îi lăsau astfel pe bieţii rrrrromi pe întuneric, într-o ţară civilizată, în mijlocul pustietăţii din zona rezidenţială a oraşului, pe domeniul public, exact acolo unde îşi ridicaseră coteţele fără a avea nici o autorizaţie de construcţie, în loc să-i lase mai departe să fure terenuri şi curent electric, aşa cum făcuseră în ultimii 18 ani şi cum aveau de gînd să facă încă 1800, dar cu aprobarea parlamentului în care aveau reprezentanţi. Unii aleşi, alţii numiţi, dar indiferent pe ce criterii s-au făcut alegerile sau numirile, ele au fost toate colorate în verde, culoarea speranţei la rrrrromi. Oricum ar fi fost însă colorate speranţele şi criteriile acestora, reprezentanţii lor se băteau cu pumnul în piept pentru libertăţile personale, cetăţeneşti şi etnice chiar mai tare decît pentru ale rrrrromilor pe care îi reprezentau. Şi după aia tuşeau. Uneori, dar mai rar, tuşeau şi înainte.