Lamentațiile uitucului

Lamentațiile uitucului de Ion Lazu

Anul 1990

27 ianuarie. Mîncăm ziare, dormim pe ziare – parafrazînd doina „Pelin beau, pelin mănînc / seara pe pelin mă culc.” Le purtăm cu noi de acasă în oraş şi la servici şi ne întoarcem cu ele în pat – le ducem de la Bucureşti la Slatina şi înapoi la Bucureşti. Nu ne mai săturăm de a citi, a afla, a şti adevărul despre noi, despre această ţară, despre societatea în care am trăit… Citind tot ce se poate, informaţiile şi dezinformările bănuite ca atare, ca să discernem, să alegem singuri. E diferenţa dintre intelectual şi cititorul lui Azi.

Există totuşi o explicaţie: în 14 şi 15 iunie, cei care nu înţeleg ce se întîmplă (minerii, feseniştii, gospodinele), loveau cu răngi şi sacoşe în cei ce ştiu şi înţeleg ce se întîmplă. Intelectualii. Vina lor era că înţeleg.”Scuza” celorlalţi era că n-au înţeles şi că nu au dorinţa şi răbdarea să înţeleagă.

8 martie. Greva metroului. Revin acasă pentru a corecta Înainte…, Poate le scriu celor din Luxemburg.

Porumbeii de pe pervazul nostru fac un zgomot ca de ploaie, atunci cînd ciugulesc firimiturile. Dar ce văd ei când se uită fix prin geamurile închise? Se văd pe ei în reflactare, căci înăuntru este mai întunecos – şi poate îşi închipuie că aici locuiesc alţi porumbei, puşi pe treabă…

Păstrez, pentru cine ştie ce inspiraţie fericită, un stilou cu peniţa de aur şi, în schimb îmi amărăsc zilele cu tot felul de pixuri-gioarse, cu putregaiuri. Inspiraţia de aur.

De mirare totuşi că Fr. Nourrissier şi-a pierdut vreo 2 ani ca să scrie romanul lui Hector, un amărît şi un mediocru. Pare de necrezut, pare stupid, – pare o probă de generozitate.

5 mai, Bocşa Montană. În cimitir, omul cu rucsac şi pălărie, născut în Bocşa dar retras la sălaş, să audă privighetorile care s-au născut în grădina lui. Războiul în Tatra, mulţi morţi. Pomicultura, agricultura, psihologia. Sarmisegetusa. Quo vadis? Pămîntul ţării, locul naşterii. Dorul. Oameni cu ochii în pămînt. Auzi cucul, pasăre sură. Dacă nu aflu ceva nou în fiecare zi, nu sunt om.

Cîinele galben: eu inhibat, exigent, nemulţumit de mine, părîndu-mi-se că nu mă implic deajuns, că nu dau destul; tu dînd mereu vina pe alţii, mereu solidară cu tine, oferind puţin şi pretinzînd cît mai mult. Nu deşteptăciunea sau educaţia sau cultura sau morala ne-au despărţit drastic şi fără întoarcere, ci aspiraţiile individuale divergente.

8 mai. Bocşa Montană. De vreo patru zile pe strada Cernei, la bunica Janinei, Măriuţa, unde probabil Lidia nu o să vrea să rămînem, în lipsa unor condiţii minime de gătit. Dar să vedem.

În cîteva după amieze, pe deal, am citit Quo Vadis, scrisă cu măiestrie şi cu partizanat. Am vizitat capela Quo vadis, Domine la Roma, la ieşirea de pe Via Apia. Înăuntru se află statuia lui H. Senchievici, ridicată de polonezii din exil. Ne lovim cu plăcere în călătoriile noastre şi de celebritatea unor scriitori. La Capri era vorba de vila lui Axel Munthe, la Florenţa de casa Dante, la Vianden am vizitat casa-muzeu Victor Hugo. Unora le-a adus celebritate toată opera lor, altora o singură carte de mare succes.

N-am scris nici o pagină de jurnal în aceste cinci luni foarte agitate, cu prea multe fapte greu de fixat sau de sintetizat. Ba mint!, am scris 30 pagini despre călătoria în Basarabia, cu TIR-ul de cărţi. Au apărut, parţial, în România Pitorească.

Nu ştiu ce o să urmeze cu scrisul, în schimb mi-aş dori o vară ceva mai lejeră în privinţa muncii pe teren, să fiu ceva mai liber pentru mine. La ce mă gîndesc eu, în timp ce amicilor le umblă mintea cum să facă rost de valută, cum să dea lovitura etc. – şi unii chiar reuşesc? Eu şi L. şi A. urîm minciuna şi ne scârbesc vechii şefi care sunt noii puternici ai zilei.

9 mai. Greva şoferilor, cer cauciucuri, acumulatoare… Vorbesc la telefon cu L., foarte răcită. Mai au 10 zile de luptă în Piaţă. Pe 28 vine fratele din SUA.

11 mai. Ieri la puţurile din Arpad-Iuliana, unul singur a intrat în minereu, dar nu au aer, miniera nu lucrează din cauza grevei ITA.

Tică, marele chiulău de la geo-topo, vecinul Alinei, la care mă răsteam vara trecută, a ajuns primar în Ocna de Fier! Din nou aventurierii ies în faţă? Nu fusese aşa şi la instalarea comunismului? Care mai este diferenţa?

Cerul înstelat, pe care nu-l privesc niciodată deajuns…

13 mai. Duminecă, vreme închisă şi cam rece, cum e pe-aici în mai.

În noaptea asta privighetorile cîntă în grădini – triluri foarte diferite, ciudate, neaşteptate, de parcă n-ar fi fost doar privighetori, ci o multitudine de specii diferite – dar minunea e că sunt numai privighetori (a priveghea!) care se „trudesc” (Blaga) să nu cînte la fel, să se deosebească una de alta – într-o întrecere plină de surprize pentru cel ce le ascultă, la miezul nopţii…

Am găsit la Janina o poză cu Andrei şi mă tot uit la ea, cu dragoste absolută şi cu speranţe ce pot părea nesăbuite, alternînd cu descumpăniri şi descurajări.

Aseară îi şopteam, le şopteam pe rînd şi la amîndoi deodată – o efuziune care, găsesc, nu are nimic primejdios – îl simţeam pe A. pe pieptul meu, cu dulcea-i greutate călduţă, o apăsare diafană, îngerească în felul ei, şi tulburătoare. Oare înţelege el cît de mult îl iubesc, îl iubim? Mi-e teamă că da, şi cînd spun mi-e teamă, chiar mi-e cam teamă că ar putea să-i dăuneze. Mai la început îi spusesem lui Mircea C, în asentimentul lui: Nu numai că-i iubim grozav, dar trebuie să le-o şi arătăm celor pe care-i iubim, creînd o ambianţă priincioasă înfloririi lor spirituale…

17 06. Ce-mi place şi mă dă gata pînă la urmă la unii pictori? „Neglijenţa” cu care pun culorile pe pînză.

Mamă, nici nu ştiu să-not
Singur m-ai lăsat pe mal.
Şi nu mai sunt copil
Să-nvăţ nu mai pot
Şi nu mai suntem pe malul Nistrului
Mamă, tu ştiai să-noţi
Ai luat cu tine taina
Şi nu mai sunt tînăr
Să-not în Nistru ca tine
Cu jumătate de piept afară…
Nistrul l-ai trecut de-acum de tot
Iar eu pe mal aştept
Înapoi să dau nu pot
Şi nu m-ai învăţat să-not.

În decursul unei singure zile (16 iunie), Televiziunea Română a reuşit performanţa de a-şi schimba poziţia cu 180 grade. A reieşit că agresorii de la Miliţia Capitalei şi de la TVR nu erau demonstranţii de la Universitate, ci grupuri de bişniţari care se duseseră să-şi scoată de la arest amicii căzuţi în plasă; că agresorii au fost minerii, la Universitate şi la Institutul de Arhitectură, unde s-au produs pagube mai mari decît la TV. Că asociaţiile de revoluţionari n-au avut nici un amestec, ba dimpotrivă, l-au salvat pe Al. Stark. Că minerii au agresat şi pe reporterii de la TVR. Că au distrus casa lui Raţiu, nu şi pe a lui Cîmpeanu, apărată de armată. Şi atunci, cum rămîne cu incitările lui Iliescu, ale TVR, ale radioului, ale Adevărului? Unde sunt trupele în uniformă ale legionarilor, despre care strigau la televizor Răzvan Theodorescu şi Emanuel Valeriu?!

Iubita îşi lăsă urechea pe pieptul meu
– Ce năvalnic îţi bate inima, dragule!
– Aşa va bătea pentru tine, mereu!