Opere XV: Titus Andronicus. Zadarnicele chinuri ale dragostei. Cymbeline

Trăia odată în Britania cea îndepărtată și încețoșată un rege celt pe nume Cunobeline, care s-a ridicat împotriva dominației romane. Din această legendă eroică, Shakespeare păstrează doar câteva elemente de intrigă în Cymbeline, piesa pe care o prezintă londonezilor în 1611. Suficient de intensă pentru a fi fost mult timp considerată o tragedie, ea se înmoaie spre final, ca mai toate creațiile târzii ale Bardului, pășind dinspre tristețea Regelui Lear, prin intermediul temei reconcilierii familiale, spre certitudinile Furtunii și seninătatea Poveștii de iarnă. De aceea, ca și acestea din urmă, Cymbeline este încadrată mai confortabil în categoria comediilor târzii, a romance-urilor, a feeriilor.

Deciziile nesăbuite ale regelui și relația dificilă cu fiica sa amintesc de hybris-ul lui Lear, dar, aici, Shakespeare cârmește spre un teritoriu mai puțin tulburător, dându-le personajelor centrale șansa atât la viață, cât și la împăcare și fericire. S-a spus adesea că motivul pentru care autorul introduce iertarea și izbăvirea în paradigma lui dramatică este de natură personală: obosit și îmbătrânit, el își pune la cale retragerea în orașul natal, unde speră – așa cum, din fericire, s-a și întâmplat – ca una dintre fiicele neglijate până atunci să-i fie alături în ultimii ani de viață. Așa că, în loc să închipuie frământări extreme, suferință și patos, el alege, pentru ultimele sale producții scenice, o detensionare treptată a acțiunii, o atmosferă molcomă, o alunecare spre basm mai pronunțată decât în comediile din tinerețe. Cymbeline prezintă foarte clar simptomele pregătirilor autorului pentru ieșirea din viața artistică și publică. (Dana Percec)