Cealaltă scenă

Cealaltă scenă de Alexa Visarion

ALEXA VISARION, UN CĂUTĂTOR DE LUMINĂ…

Sunt la începutul carierei de critic teatral. Un festival, o zi frumoasă de iarnă, la Braşov. Adi Carauleanu, directorul artistic de atunci al Naţionalului ieşean, ne invită pe mine şi pe un domn surâzător, înalt, la o plimbare cu maşina prin Poiana Braşov. Am, cred, 25 de ani şi sunt uluit, tulburat, palid de emoţie că împart bancheta din spate cu marele regizor Alexa Visarion. Mă tem să deschid gura, mai ştii ce prostie pot spune… Ajungem în Poiană, coborâm. Albul orbitor al zăpezii e dantelat de gerul de peste noapte. „Parcă e un decor al lui Strehler”, zice Alexa Visarion. E ceva indefinibil în privirea lui, un fel de linişte ambiguă cu sclipiri abrazive. Poiana e pustie, iar Alexa Visarion are o voce atât de sonoră încât la fiecare cuvânt declanşează avalanşe imaginare. În fiecare minut aflu lucruri noi. La fiecare treizeci de secunde îmi schimb radical părerile despre artă, teatru, viaţă. Am 25 de ani şi sunt bulversat. Urmele paşilor noştri vor dispărea în ninsoarea de mai târziu, însă contururile acelei zile, străbătute de vocalele albe ale unei voci suspendate în timp, îmi sunt neşterse azi, în hotelul bucureştean în care scriu aceste rânduri pentru Alexa Visarion şi pentru cei cincizeci de ani de carieră artistică.

…

Am 40 de ani de viaţă şi mă întreb dacă mi-am câştigat cu adevărat dreptul de a scrie despre astfel de oameni. Cum să scriu despre Alexa Visarion? Ce să scriu despre acest om pe care îl iubesc şi îl admir, căruia i-am citit cărţile, i-am văzut filmele, i-am ascultat prelegerile universitare, i-am urmărit îngândurările şi revoltele, dar şi exuberantele izbucniri, credinţa înaltă în Dumnezeu şi în om, bucuria de a trăi?!

De departe, cel mai dificil este să faci faţă nenumăratelor deschideri culturale ale lui Alexa Visarion, ca şi cum ai încerca să cunoşti şi să descrii o multitudine de Visarioni, identici şi, totuşi, diferiţi, schimbători, ludici, profunzi. La ora aceasta, cea mai adâncă reprezentare care mi se impune despre el ţine de ceea ce aş numi prin „filosofie a teatrului”. Este, înainte de toate, un gânditor, în sensul acela vechi pe care anticii îl atribuiau celor ce se ocupau cu „afacerile” inconcrete ale cetăţii. De la Alexa Visarion şi George Banu am deprins pasiunea întrebărilor fundamentale despre teatru, întrebări primare ale căror răspunsuri sunt mereu problematice, relative, dar care te plasează într-un anumit tip de atitudine: care este rostul teatrului, cine sunt eu în teatru, ce tip de relaţie există între teatru şi viaţă, între teatru şi moarte, ce înseamnă valoarea în artă şi aşa mai departe.

Lecturile lui Alexa Visarion sunt impresionante. Ele provin din întâlniri consistente cu alte gândiri din spaţii şi temporalităţi diferite. Sunt puţini, să recunoaştem, cei care, în teatrul românesc, fac dezinvolt trimiteri la Nietzsche şi Kierkagaard, la Berdiaev şi Schopenhauer, la Bergman şi Barthes, la Cioran şi la Şestov, la Ecleziast şi la marea poezie a Europei, la filosofiile vechi, dar şi la cele de deunăzi. Ce-i drept, citează şi alţii, însă nimeni nu o face precum Alexa Visarion: citarea ca o chemare, citarea ca revendicare organică dintr-un Sine lărgit, cum îi spunea Noica, o conştiinţă generică (Kant) ce ne aminteşte constant că nimic nu începe cu noi şi nimic nu sfârşeşte cu noi.

O a doua reprezentare pe care indisolubil o ataşez personalităţii sale este cea a Regizorului. Dacă o fiinţă din alte lumi m-ar întreba cum arată un regizor, l-aş indica pe Alexa Visarion. Cred că, în spaţiul românesc, el acoperă, mai bine decât oricine, acea definiţie clasică a regizorului ca autoritate, aliaj solid de culturalitate, energie virilă, forţă de seducţie, violenţă şi tandreţe, demonic şi angelic întrepătrunse în ţesăturile umanului vulnerabil. Sunt în Alexa Visarion contraste suficient de puternice încât să facă din el un personaj cu totul şi cu totul neobişnuit, cumva dostoievskian prin nelinişte, prin continuă căutare, prin îndoială de sine.

Ca orice intelectual care are conştiinţa propriei valori, este orgolios, patimile omenescului nu l-au tratat ca pe un străin, iar pumnalele ironiei le are întotdeauna la îndemână. Pe de altă parte, însă, setea de sacru a lui Visarion este imensă. L-am văzut închinându-se la Mănăstirea Zosin, de pe meleagurile lui natale: erau acolo, în felul în care o făcea, o lepădare de sine şi o smerenie netrucate, ceva de ţăran pur care se va mântui. Felul de a fi al lui Alexa Visarion, multitudinea şi complexitatea relaţiilor lui cu nevăzutul, probează un gând ce a mai fost formulat în trecut: fără o relaţie cu metafizicul, artistul nu poate fi niciodată Artist. Alexa Visarion dă satisfacţie creaţiei ca demiurgie, dar şi, foarte important, creaţiei ca etalare a omenescului; exercitare a forţei, dar şi vulnerabilizare conştientă, cheltuire sacrificială de sine. Îi cunosc filmele, i le-am revăzut incitat şi de cartea Vasilicăi Bălăiţă (Univers filmic – Alexa Visarion. Jurnal de spectator), însă abia peste ani, cunoscându-l, am înţeles cât de mult îl conţin acele filme, cât sunt de personale şi intime, asemenea unor file însângerate dintr-un jurnal privat al propriei existenţe…

O altă reprezentare e cea a polemistului, reiterând o destul de uitată azi definire a artei ca provocare, ca scandal (în sensul „skandalon”-ului grecesc, tentaţie a limitei sau a discursului despre limită). E suficient să-i vezi spectacolul pe Caragiale de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Chişinău ca să înţelegi latura aceasta polemică a teatrului său, una ce scoate conflictul din scenă şi îl aruncă în societate, pentru ca, tulburată, societatea să se întoarcă spre sine. E o metodologie pe care, adeseori, Alexa Visarion o practică în raport cu clasicii. L-am ascultat frecvent vorbind despre Cehov sau despre Shakespeare, asupra cărora se apleacă nu doar cu dragoste, ci şi instigându-i, provocându-i, din secolul său, să se re-dezvăluie, să se re-semnifice. A-l reinventa pe Cehov, însă, esenţial!, rămânând în Cehov! A-l reactualiza pe Shakespeare, însă, esenţial!, rămânând în Shakespeare! Este încă una dintre lecţiile pe care Alexa Visarion le-a predat contemporanilor săi, reamintindu-ne că orice estetică trebuie să fie dublată şi de o estetică a curajului…

Personalitatea lui Visarion adăposteşte în ea şi un fascinant Profesor. Nu este un profesor pentru cei mulţi, ci pentru cei aleşi. Catedra este, pentru el, o scenă pe care urcă pentru a spune adevăruri şi superbe ficţiuni despre artă, toate trecute printr-un filtru al subiectivităţii asumate. Am asistat la cursuri memorabile despre Penciulescu, despre Bergman, despre Shakespeare, despre Büchner. Este genul de Profesor ce impune ascultare şi contemplare, nu întrerupere de dragul unui dialog fracturant. Îşi hipnotizează auditoriul prin intensitatea cu care trăieşte în ceea ce spune, adeseori cursurile sale luând forma unor mărturisiri, dimensiune pedagogică pe care, cu sinceritate o spun, nu am mai întâlnit-o la nimeni.

A avut, ce-i drept, şi şansa unor maeştri imposibil de găsit azi. Cel mai aproape de el, pe care îl evocă ori de câte ori are ocazia, cultivându-i memoria, este, fără îndoială, „profesorul meu extraordinar, Radu Penciulescu. M-a format lăsându-mă liber, condamnându-mă la libertate. Penciulescu a intuit ceea ce aş fi putut să fiu eu, când nu ştiam că pot să fiu eu. (…) Arta pe care mi-a insuflat-o a fost arta de a trăi, de a fi responsabil faţă de menire şi rost, nu arta de a face regie. Regia vine ca exprimare ultimă. E o sinteză. Tu te dezvolţi, creşti, apoi taci. Tăcerea vorbitoare din piesele lui Cehov. Şi sunetul corzii plesnite din Livada…” (Alexa Visarion într-un interviu pentru „Adevărul”).

Ca şi în teatru, practică şi aici, în profesorat, o formă de seducţie, o erotică intelectuală înaltă şi vibratilă. La răstimpuri, reţeaua tensională a ideilor vehiculate este scurt-circuitată premeditat cu umor sau cu câte un cuvânt non-academic ce explodează cu schije de sens în cei ce ascultă. E de amintit aici, fie şi în treacăt, relaţia extraordinară pe care Alexa Visarion o întreţine cu limba română; excelent vorbitor, selectează mereu, spontan, exact acel cuvânt capabil să reliefeze nuanţele cele mai potrivite unei anumite situaţii. El însuşi histrionic, ascunzând în sine un mult încercat actor, Visarion le joacă, în teatralităţi de mare fineţe, ce fac deliciul cursanţilor inteligenţi. L-am ascultat vorbind şi în alte contexte, non-academice. La Prelecţiunea de la Casa Pogor din Iaşi, bunăoară, unde, timp de 50 de minute, şi-a uluit auditoriul prin calitatea neobişnuită a discursului său despre iluminare în artă, prin conştiinţă şi destin. Sau la ultima apariţie în public a Cătălinei Buzoianu, eveniment rămas memorabil îndeosebi prin intervenţia sa.

Una dintre temele majore pe care Alexa Visarion ni le propune în ultimii ani este cea a valorii, intim legată de o altă temă, cel puţin la fel de importantă, cea a memoriei. Cele două excelente cărţi de la Ideea Europeană, Împotriva uitării şi Nostalgia uitării, anunţă, pe de o parte, un timp al imposturii şi al mediocrităţii, iar pe de altă parte, propun, ca formă de salvare, revizitarea trecutului şi a reliefurilor înalte din geografiile acestui trecut. E uimitor, în acest context, cât de generos este Alexa Visarion, cu cât altruism îşi evocă nu doar maeştrii şi colegii de generaţie, ci şi pe cei mai tineri – studenţi, doctoranzi – în care i se pare că întrezăreşte lumini. Căci Alexa Visarion rămâne, în mod fundamental, un căutător de lumină…

Anii trecuţi, la Teatrul „Mihai Eminescu” Botoşani, am lucrat pe textul lui A.Wesker, Cartofi prăjiţi cu orice. Unul dintre motivele pentru care am acceptat să fiu parte din proiectul acesta a fost chiar Alexa Visarion. Ştiam că îşi dăduse examenul de licenţă pe această piesă şi, cumva, simbolic, recompuneam, dintr-un alt veac, „paşii pe text” ai tânărului regizor. Pe acolo, prin text, trecuse Visarion… Nu-i cunosc spectacolele, însă mi le imaginez. Probabil îi semănau, purtau în ele, ca o monedă romană, profilul său, contradicţiile sale, speranţele şi spaimele sale din momentele facerii lor.

La începutul lunii octombrie a acestui an, Alexa Visarion mi-a trimis câteva texte. Printre ele, unul despre moarte. De fapt, un cântec de viaţă închinat morţii, sau un cântec de moarte închinat vieţii, o mărturisire de o sinceritate sfâşietoare, un strigăt…