O istorie Heavy Metal

O istorie Heavy Metal de Andrew O’Neill

Andrew O’Neill cunoaște bine fenomenul pe care ni‑l istorisește. Ca muzician în trupa steampunk The Men That Will Not Be Blamed for Nothing, cu albume, concerte, premii şi tot tacâmul, punctul său de vedere reprezintă, fără dubiu, un etalon interpretativ/valoric. Chiar și atunci când… exagerează. Iar multe dintre exagerările sale vin, fără îndoială, din dedublările ironic‑cabotine pe care profesia sa de comediant le presupune.

Introducere
Ce este heavy metal-ul?

Înainte de zorile omenirii,
Înainte de naşterea celui ce ne e Soare,
Înainte de Universul însuşi, era doar întunericul de catran.
Întuneric, întuneric, întuneric.
Şi apoi veni Big Bang-ul
Cel mai zgomotos riff auzit vreodată…^1
1 De fapt, Big Bang-ul a fost mai degrabă mut. Pe cât mi-aş dori să nu-mi tai avântul chiar de la bun început, e important să spunem lucrurilor pe nume. Altminteri, am începe cu un vot de neîncredere şi ăsta e un mod groaznic de a relaţiona cu un cititor.

Dac-ai vrea să ştii ce a urmat
E bariera Planck, particule şi fierbinţeală
Universul s-a extins şi timpul însuşi s-a ivit
Gravitaţia s-a pornit, stele şi planete s-au unit

Există două tipuri de oameni în lume: oameni cărora le place heavy metal-ul şi fraieri. Nu vă faceţi prea multe griji dacă intraţi în ultima categorie; sunt foarte convingător.

Heavy metal-ul este cel mai ţeapăn gen muzical dintre toate genurile moderne. Timp de aproape cincizeci de ani, bărbaţi² păroşi cu chitare cu sunet distorsionat au convins oamenii să dea din cap, să-şi lărgească orizontul mental şi să lege prietenii de-o viaţă cu oameni asemănători în preferinţe. În timp ce în muzica mai superficială, stilurile vin şi pleacă în funcţie de capriciile modei, heavy metal-ul rezistă. E ceva statornic³.
² Şi un număr mai mic, dar semnificativ, de femei.
³ Aşa cum sunt şi pufuleţii. Sau hemoroizii.

În ciuda faptului că este un fenomen global de care se bucură milioane de oameni, heavy metal-ul rămâne totuşi în parte neînţeles⁴. Încă de la bun început, el şi-a asumat statutul de artă brută, fiind subapreciat şi ridiculizat de către criticii muzicali înguşti la minte, gardienii unei culturii pop „acceptabile”. Lester Bangs, de la revista Rolling Stone, descria inovatorul album de debut al celor de la Black Sabbath ca pe „un fel de Cream, dar care sună mai prost”. Metalul e văzut de către cei străini de acest fenomen ca fiind îngust, impudic, neevoluat, brutal şi chiar violent.
⁴ Ca un suplinitor rus cu un grav defect de vorbire.

Dar e în regulă. Nu e musai să placă ramoliţilor şi capetelor pătrate din cultura de masă. Ne distrăm prea tare ca să ne mai pese de ce cred ei. E pierderea lor dacă nu pot pătrunde această unică subcultură, cea mai expansivă, vibrantă, creativă, inteligentă, hilară şi hedonistă dintre toate câte există.

Întocmai ca Fenris devorând Soarele, metalul greu se întinde deasupra întregii culturi, ingerând unele influenţe şi eliberând altele în urma sa. Poate fi stângaci şi brutal ca Venom sau Carnivore. Dar poate face şi proba virtuozităţii şi rafinamentului artistic, precum în cazul trupei preferate a oricărui profesor de chitară – Dream Theater5. Metalul poate fi şi amuzant, în mod voluntar, ca în cazul comediei gonzo a lui Davin Townsend, sau involuntar, atunci când aerele sale sunt solemne şi neconvingătoare⁶.
⁵ Dacă am teleporta orice spectacol al celor de la Dream Theater pe planeta Sirius, asta ar ucide trei sferturi din profesorii de chitară din zonă. Este un lucru cert. Dream Theater e o trupă care sună de parcă şi-ar scrie partiturile înainte să pună mâna pe instrumente. Toţi sunt foşti studenţi ai Şcolii de Muzică Berklee din Boston.
⁶ A se vedea videoclipul piesei „Call of the Wintermoon” de la Immortal.

Metalul poate fi înălţător şi asertiv precum Judas Priest sau Manowar, dar poate fi şi deprimant ca trupa Warning, ba chiar apăsător, ca în cazul trupei Teitanblood. În cea mai bună formă a sa, el are un pic din toate aceste elemente – nu degeaba succesul incredibil al trupei Pantera se datorează conexiunii dintre brutalitatea lui Philip Anselmo şi expresivitatea crescândă a lui Dimebag Darrell.

Acestea fiind spuse în apărarea sa, heavy metal-ul trece prin faza recunoaşterii întârziate venite din partea media. Şi în vreme ce se bucură de o anumită respectabilitate post-ironică, cu cronici în The Guardian şi lucrări ştiinţifice care tratează tema, el încă mai are puterea să tulbure şi să şocheze.

Există o corespondenţă între istoria genului heavy metal şi istoria culturii occidentale; un microcosm în marele univers. E o fascinantă poveste a unor personaje impunătoare, trăind viaţa la limita excesului, de la clasicii Ozzy Osbourne şi Lemmy până la frusta notorietate a black metal-ului norvegian. E povestea unei confrerii de fani înfocaţi căutând să se elibereze prin muzică, dar şi povestea corporatiştilor lacomi care îşi umplu buzunarele exploatând financiar masele de fani şi trupele lor îndrăgite. Galeria muzicienilor de heavy metal include drogaţi, satanişti şi criminali, neoprotestanţi, alcoolici abstinenţi, miliardari care concertează înaintea unor stadioane întregi şi muzicieni de ocazie cântând prin baruri şi spelunci. De la naşterea sa, dospită în oţelăriile şi fabricile din Midlands, la marile festivaluri ale lumii, din casele fanilor adolescenţi până la cenuşa bisericilor norvegiene arse din temelii, heavy metal-ul şi-a pus amprenta asupra fiecărui colţişor de lume.

Pentru cei neiniţiaţi, metalul poate fi intimidant⁷, şi deşi face casă bună cu fărădelegea şi marginalitatea socială, e totuşi o cultură universală, democratică şi cu simţ practic. Termenul heavy metal e bogat în înţelesuri. Sub această imensă pălărie intră şi concertele cu stadioane pline ochi à la Iron Maiden, dar şi manifestările underground ale unor trupe care activează la limita ultimă a genului, precum Deiphago sau Revenge.
⁷ Ceea ce e chiar amuzant. Pentru mine, personal, nu există un sentiment de siguranţă mai mare decât cel pe care ţi-l dă prezenţa unui grup de rockeri pletoşi.

În varianta lui comercială, metalul se adresează tuturor. Una dintre fazele mele preferate dintr-o viaţă de rocker care însumează până acum vreo douăzeci de ani, a fost să privesc cum Metallica⁸ a reuşit să transforme mii de petrecăreţi de la festivalul Glastonbury în fani heavy metal. Era prima dată când mă aflam la festival. Rezistasem în trecut tentaţiei de a participa şi mai nou auzisem că festivalul nu mai era decât o umbră comercială a ceea ce fusese cândva. Mă amuza şi ideea că o trupă de thrash metal⁹ urma să ţină capul de afiş, în locul obişnuitelor trupe de indie pop. Cei de la Metallica au fost grozavi. E adevărat că oamenii din jur păreau deranjaţi şi oarecum uimiţi de faptul că eu urlam din toţi bojocii „MORI! MORI! MORI!” şi că dădeam din cap ca un nebun, dar una peste alta un sentiment incredibil s-a răspândit treptat în public. Trustafarieni cu dread-uri, huligani, tineri naivi, snobi indie – diferenţele nu mai contau în faţa delectării viscerale oferite de muzică. O trupă, ce – chiar şi astăzi – duce stindardul metalului extrem, reuşise să câştige admiraţia tuturor. E clar că masele au nevoie de metal¹⁰.
⁸ Trupa mea de metal favorită, nu mi-e ruşine s-o spun. Mă rog, poate numai un strop de ruşine. A se vedea capitolul 6.
⁹ Discutabilă descriere, ce-i drept, dar totuşi încă mai cântă în concerte piesele lor thrash.
¹⁰ Tot aşa cum liturghiile negre au nevoie de vrăjitoare…

În ultimii trei ani mi-am ţinut spectacolul de comedie, „Istoria heavy metal după Andrew O’Neill”, în faţa unui public eterogen – rockeri adolescenţi de la festivalul Download, spectatori pretenţioşi de la festivalul de artă Edingurgh Fringe, ori nordici cu vădite cunoştinţe şi de comedie, şi de muzică rock.

Oricine are loc în povestea noastră, iar această carte îmi oferă şansa de a dezgropa măruntaiele acestui stil de muzică, reconstituind istoria unei subculturi specifice şi a oamenilor care au făcut-o posibilă.

Înainte să ne avântăm pe acest tărâm întunecat al haosului numit istoria heavy metal, ar trebui probabil ca în primul rând să vedem ce este heavy metal-ul (şi, mai important de-atât, ce nu este). Limitele metalului sunt brăzdate de conflicte perene, asemănătoare celor ilustrate în povestea Geneza roboţilor Dalek, din serialul de televiziune Doctor Who. În săli de spectacol, în baruri sau şi mai abitir în secţiunile de comentarii ale paginilor web, pretutindeni se poartă o luptă constantă de lămurire a ceea ce intră sau nu în sfera heavy metal.