Prinț și profet

Cred în sensibilitatea publicului faţă de un teatru al ideilor, dar şi faţă de un teatru de acţiune fidel formelor clasice. Cu riscul de a fi considerat un manierist, accept această etichetă, dacă îmi aleg drept modele nume ca Montherlant, Camus, Vallejo sau Camil Petrescu.

Am încercat să tratez una dintre marile teme ale dramaturgiei universale, care începe cu vechii greci şi se împlineşte în teatrul clasic francez: conflictul dintre datorie şi pasiune.

Drama apare atunci când cele două imperative devin divergenţe şi ea se poate regăsi şi azi de la marii lideri politici la oamenii de rând. Dar pentru a o ilustra am ales varianta teatrului istoric, deoarece (pentru a-l cita pe Henri Rochefort ) „viitorul, în momentul de faţă, pare atât de sumbru, încât am simţit să mă hrănesc o vreme cu trecutul”. Drama personajelor mele, fie că este vorba despre Ugo, fie că este vorba despre prinţul Rudolf, este eşecul înregistrat în încercarea de a le găsi un liant, de a le împaca.

Am văzut în Rudolf de Habsburg un adevărat profet al lumii moderne… care a prevăzut toate catastrofele secolului al XX-lea şi a încercat să orienteze politica austriacă într-o altă direcţie. Dar viaţa sa privată, departe de a fi un model, a dejucat acest plan.

El dispare pentru că nu-şi mai găsește locul în lumea lui, în timp ce Ugo d’Este îşi acceptă sfârşitul din acelaşi motiv. (Corneliu Şenchea)