Fericire și suferință în romanțele de dragoste ale lui Rahmaninov

Fericire și suferință în romanțele de dragoste ale lui Rahmaninov de Raluca Cimpoi-Iordachi

Motivele suferinței în dragoste

Tema suferinţei în dragoste se regăseşte chiar în primele romanţe ale lui Rahmaninov. Printre acestea se numără La poarta lăcaşului sfânt, Nu-ţi voi spune nimic, Iarăşi tresalţi inimă şi Cântecul decepţionatului, primele trei fiind scrise la vârsta de 17 ani. Romanţele au fost date publicităţii după moartea lui Rahmaninov şi au fost clasificate opus postum. Lipsa interesului compozitorului pentru aceste romanţe se reflectă şi în absenţa parţială sau totală a indicaţiilor de dinamică, de sonoritate, de frazare, de expresie, de tempo sau agogică. La poarta lăcaşului sfânt şi Cântecul decepţionatului nu au indicaţii de sonoritate, Nu-ţi voi spune nimic are notată o singură indicaţie pp în măs.37 la pian, iar în Iarăşi tresalţi inimă sunt notate doar la pian creşteri şi descreşteri şi o singură indicaţie de sonoritate pp în măs.21. Ultimele două lucrări nu au notate la început indicaţia de tempo. Nefiind ghidaţi de compozitor în demersul interpretativ, interpreţii au posibilitatea exprimării unor variate şi originale concepţii interpretative, un rol important în edificarea lor avându-l ideea poetică şi conţinutul emoţional pe care îl transmite. Planul sonor şi dinamic va fi ales ţinând cont de tipul de factură, concertistică sau camerală, simplă sau complexă, dar şi de modalitatea de manifestare a sentimentelor, interiorizate sau exteriorizate. Intensităţile sonore vor reflecta sensul muzical şi vor exprima sugestiv emoţiile şi sentimentele eului liric. Fluxul agogic va reflecta evoluţia sentimentelor şi succesiunea imaginilor din textul poetic, va reliefa forma şi va sublinia cuvintele-cheie.

La poarta lăcaşului sfânt1 (У врат обители святой), scrisă pe versuri de Mihail Lermontov2 , este o romanţă care are semnificaţie parabolică. Cerşetorul înşelat, căruia i se pune în mână în loc de pâine o piatră, este asemuit cu eul liric care, cerşind dragostea, este înşelat, deşi manifestă cele mai bune sentimente.

У врат обители святой La poarta lăcaşului sfânt
У врат обители святой La poarta lăcaşului sfânt
Стоял просящий подаянья Stătea un cerşetor,
Бедняк иссохший, чуть живой Neputincios, palid şi slab
От глада, жажды и страданья. De foame, sete şi suferinţă.
Куска лишь хлеба он просил, Doar o bucată de pâine cerea,
И взор являл живую муку, Şi privirea-i era o suferinţă vie.
И кто-то камень положил Iar cineva i-a pus o piatră
В его протянутую руку. În mâna-i întinsă.
Так я молил твоей любви Aşa îţi ceream dragostea,
С слезами горькими, с тоскою; Cu lacrimi amare, cu dor;
Так чувства лучшие мои Aşa cele mai bune sentimente ale mele
Обмануты навек тобою! Au fost trădate de tine pentru totdeauna!3

Romanţa se desfăşoară în sol minor, într-o atmosferă tensionată, meditativă, fiind structurată în patru perioade. Caracterul dramatic este evidenţiat de elementele cromatice prezente la pian ce aduc multe alteraţii accidentale. Chiar dacă acompaniamentul are o scriitură simplă, bazată pe un ritm sincopat la mâna dreaptă, cu apariţia în anumite momente a unei voci secundare, şi piloni armonici la mâna stângă, el poartă un conţinut psihologic profund. Factura este unitară, fără modificări importante. Discursul vocii poartă caracterul unui monolog interiorizat şi imită intonaţiile şi ritmul vorbirii, ambitusul vocal fiind delimitat de La şi mib1. Compozitorul notează doar indicaţia de tempo Andante, cu metrul de patru pătrimi (notat cu semnul C), şi devierea de la mişcare în măs.26 – con moto, fără a preciza sonoritatea şi dinamica. Paleta dinamică trebuie să se încadreze în sonorităţile pp-f, şi să se bazeze mai mult pe intensităţi mici, decât pe cele mari, care să reflecte caracterul interiorizat al discursului muzical.

Introducerea de opt măsuri a pianului, care constituie prima perioadă a romanţei, exprimă frământările interioare ale eului liric, sentimentele lui intense, dar interiorizate, şi creează o atmosferă sumbră (Ex.1, măs.1-7). Ea poartă motivele şi intonaţiile principale care se vor regăsi în linia melodică a vocii şi în linia melodică secundară de la mâna dreaptă. Discursul pianului debutează cu linia melodică la mâna dreaptă, cu auftakt, pe partea neaccentuată a timpului trei şi urmează un desen lin ascendent până în măs.3 şi apoi unul descendent până în măs.5, revenind la sunetul re1 de la care a pornit. În măs.6-8, mâna dreaptă repetă motivul-suspin cu sens ascendent format din patru sunete (la-sib-do1-re1). Repetarea lui aduce în plus sunetul do#1 care sugerează senzaţia de strângere de inimă.

Elementele cromatice, intervalele mărite (secundă şi cvartă) şi cele micşorate (cvartă şi cvintă) sporesc dramatismul muzicii. Ritmul punctat, lipsa thesisurilor secundare în anumite momente la mâna dreaptă (din cauza optimilor unite prin legato-ul ritmic) şi saltul la cvintă micşorată ascendentă prin care este atins vârful curbei melodice al primei fraze (sib2), conferă o notă patetică muzicii şi exprimă sentimentul de mânie, de indignare. Başii de la mâna stângă au rol de susţinere armonică, iar ritmul sincopat care persistă obsesiv pe toată durata romanţei, exprimă apăsarea şi povara sufletească a eului liric.

Acompaniamentul are trei planuri sonore, diferenţiate şi ca scriitură: primul plan este reprezentat de linia melodică, a cărei sonoritate trebuie să o depăşească pe cea a celorlalte două planuri. Pianistul trebuie să o cânte cu un tuşeu foarte cantabil, foarte expresiv, urmărind reliefarea frazării. Al doilea plan este format din acordurile cu un ritm sincopat care trebuie interpretate într-o culoare sonoră stinsă, interiorizată, subliniind timpii neaccentuaţi, creând senzaţia de apăsare. Al treilea plan este alcătuit din pilonii armonici cu valoare de doime ce formează o pedală pe sunetul sol, care trebuie cântaţi cu un tuşeu profund pentru a asigura fundalul sonor pe care se desfăşoară celelalte două planuri. Introducerea este construită  într-o singură frază, de suflu larg. Evoluţia ei trebuie gradată în felul următor: parcursul sonor începe în piano şi urmează o acumulare dinamică şi de tensiune până în măs.3, unde atinge sonoritatea forte. Din măs.4, desenul dinamic are o descreştere până la mp pe primul timp al măs.5 şi o uşoară creştere până la mf spre primul timp al măs.6, care trebuie subliniat expresiv deoarece sugerează suspinul. Motivul din patru sunete (la-sib-do1-re1) trebuie cântat în ascensio dinamic spre ultimul sunet, prima dată într-o culoare sonoră mai intensă, sugerând supărarea, iar a doua oară într-o culoare sonoră mai stinsă, tot în crescendo, sugerând resemnarea.

În a doua perioadă (măs.9-26), scriitura devine mai austeră din cauza lipsei vocii secundare de la mâna dreaptă (Ex.2, măs.9-12). Pilonii armonici de la mâna stângă sunt expuşi în măs.8-12 în octave cu valoare de notă întreagă, în mers cromatic descendent cu accente patetice pe primele trei octave şi imită sonoritatea clopotelor, ceea ce conferă profunzime muzicii. Vocea debutează cu auftakt şi expune un discurs sub forma monologului. Profilul melodic se caracterizează prin repetarea unui sunet, prin mersul treptat şi salturile ascendente, fără importante variaţii melodice. Repetiţia sunetului Sib în prima frază conferă tensiune şi un caracter sobru discursului, valorificând vorbirea interiorizată specifică unui monolog. Salturile ascendente sugerează exclamaţiile caracteristice vorbirii specifice unei stări afective tensionate.

Prima frază porneşte în mp la voce şi p la pian într-un uşor ascensio dinamic spre vârful melodic din măs.12, atins prin saltul la cvintă perfectă ascendentă re-la. Solistul va reliefa printr-o dinamică internă subtilă desenul melodic al liniei vocale. A doua frază descrie imaginea cutremurătoare a cerşetorului (Neputincios, palid şi slab / De foame, sete şi suferinţă) şi aduce sonorităţi mai pline ce vor atinge un mf în măs.16, păstrând caracterul interiorizat al discursului. Crescendo-urile vor fi, de asemenea, mai intense, în special pe salturile ascendente care sugerează răbufnirea emoţiilor.

În factura pianului, în măs.18, la mâna dreaptă reapare linia melodică. După mersul diatonic descendent în pătrimi pe întinderea unei terţe mari (re1-sib) desenul melodic îşi reia mersul ascendent ca în prima perioadă, dar cu mai puţine elemente cromatice. De data aceasta, ambitusul este mult mai mare, având ca notă inferioară sol, iar ca notă superioară sib1. Rahmaninov notează accente în măs.17-19, care imprimă patetism şi conferă mai multă expresivitate muzicii, celelalte două planuri rămânând pe un plan dinamic mai scăzut. Ultima frază a perioadei a doua – Iar cineva i-a pus o piatră / În mâna-i întinsă – trebuie cântată în sonoritate mică, piano la voce şi la pian, sugerând dezamăgirea profundă şi dispreţul, sentimente redate la voce cu ajutorul repetiţiei sunetelor şi a vorbirii stinse. Cromatismele, sonoritatea secundelor, intervalele de cvartă mărită, cvintă mărită şi cvintă micşorată creează imaginea dramatică sugerată de textul poetic.

Armonia subliniază cuvintele şi nuanţează sentimentul. Schimbările funcţionale se petrec la nivelul măsurii, cu excepţia măs.15 (unde se modifică la jumătatea măsurii). În măs.11, culoarea armoniei Sib major însoţeşte cuvântul святой (sfânt) din expresia La poarta lăcaşului sfânt şi exprimă sentimentul de speranţă asociat credinţei religioase. Sonoritatea tensionată a acordului de septimă cu cvartă de pe treapta a II-a a tonalităţii sol minor exprimă cuvântul глада (foame). Imaginea impresionantă a cerşetorului şi sentimentul de milă profundă pe care îl trezeşte sunt redate prin sonoritatea creată de secundele suprapuse ce se formează în măs.13-14 din sunetele de pianului şi ale vocii (Ex.3, măs.13-16).