Nostalgia valorii

Nostalgia valorii de Alexa Visarion

„În cele din urmă, niciun popor nu este atât de decăzut şi de păcătos pentru a nu fi vrednic să te jertfeşti pentru el, din moment ce-i aparţii.” – Lucian Blaga

Să credem… miracolul e viu…

În culegerea de eseuri intitulată Meşterul Manole – studii de etnologie şi mitologie a lui Mircea Eliade, Editura Junimea, Iaşi, 1992, există un capitol, Viaţa spirituală a românilor, în care se face o veridică şi substanţial-expresivă argumentare a fiinţării poporului român în teritoriile pe care le-a stăpânit dintotdeauna, în pofida tuturor vitregiilor istoriei.

„Cum să explici acest «miracol istoric» al supravieţuirii unui popor cu cultură şi limbă latină de-a lungul nenumăratelor invazii şi atacat de diverse naţiuni şi rase (fino-ugrice, ca ungurii, tătarii şi turcii; slave, ca bulgarii, sârbii, polonezii şi ruşii). Mai multe motive explică această vitalitate incomparabilă. Primul dintre ele este dragostea poporului român pentru pământul său: înaintaşii săi n-au fost nomazi. Un popor care are rădăcini atât de adânci în pământul pe care locuieşte preferă să piară decât să-l abandoneze. Al doilea motiv se află în credinţa creştină a poporului român. Atacat fără încetare de barbari şi de necredincioşi, forţele românilor n-au slăbit pentru că luptau şi pentru religia lor. În limba română „creştin” înseamnă „român”. Primele sale instituţii politice şi administrative s-au născut în biserică. Credinţa creştină a constituit întotdeauna pentru români punctul de sprijin al existenţei lor morale şi fizice.”

Vittorio Holtier, personalitate misterioasă întreţinută în prim-plan de discreţie, caracteristică atipică artei româneşti contemporane, scenograf definit plenar prin eleganţă, rafinament şi subtilitate, pictor şi grafician sub „pecetea tainei”, profesor al talentelor scenografice (îl menţionez aici doar pe Dragoş Buhagiar), Vittorio Holtier a construit prin viziunile sale plastice universuri spectaculare reflexive ce focalizează energiile spirituale în imagini hieratice.

Metafizica substanţei sale imaginative, însemnele nobiliare ale cifrului ideatic, ce i-au verticalizat opera, puritatea exprimărilor ce surprinde esenţele transparente ale densităţii existenţei fluide şi nu în ultimul rând charisma rasată a prezenţei sale iluminează în semnificaţii structura artistului.

Semnătura lui a fost, este şi va fi întotdeauna sprijin valorii.

Studiul său doctoral „Pseudoskenographikos sau fals tratat de înscenosofare” este o operă de sine stătătoare, abordare generoasă, bogată în nuanţe şi plină de asociaţii intelectuale remarcabile, care implică o analiză pe multe paliere hermeneutice – concepută şi realizată înainte de trecerea artistului în nefiinţă.

Singurătatea discretă a creatorului de viziuni solicită imperativ comunicarea. Printr-o ingenioasă simplitate esenţială de substanţă, Vittorio Holtier introduce sacralitate conceptuală imperialului cod semantic al adevărului.

* * *

„O viaţă atât de plină de primejdii şi o istorie atât de dramatică desigur că au imprimat caracteristici specifice şi profunde în sufletul poporului român. Există o mare diferenţă între un popor care a suferit mult fără să se descurajeze niciodată şi altul care a cunoscut nefericirea numai cu intermitenţe.”

„Se pare” – menţionează artistul obsedat de relaţia misterioasă Periferie-Centru, „că o controversată problemă de spaţiu – aceea a locului pe care îl ocupă geografic – geopolitic şi cultural, teritoriul pe care vieţuiesc românii în Europa, loc pe care unii îl consideră marginal, periferic, un loc de căutat undeva în est, ori în sud-est, prin Balcani – alţii îl ataşează zonei central-europene – poate fi gândită şi dintr-un punct de vedere esenţial, şi anume ca zonă de contact între Orient şi Occident. Astfel, paradoxal, teritoriul nostru rămâne, nu poate fi decât la mijloc, în centru, între Occident şi Orient; de aici consecinţe pe care istoria şi istoria culturii româneşti ni le pun la dispoziţie cu o varietate foarte mare de fapte, de stări, de tendinţe şi caracteristici; în această zonă de trecere, pe acest „limes” – cum spuneau romanii, se suprapun, se întreţes, ciocnesc şi fuzionează multe trăsături fundamentale, mentalităţi şi atitudini, comportamente şi aptitudini, limite şi strălucire, derizoriu şi măreţie, bune şi rele. Pe acest tărâm s-a «inventat» – poate şi sub influenţa spiritualităţii antice greceşti care ne-a bântuit şi ea, dinspre sud şi Pontul Euxin – de la legendarii argonauţi, până la expediţiile lui Lisimach – acest reflex al dualităţii înalt realizatelor expresii ale spiritului grec, comedia şi tragedia – acest râsu’-plânsu’, cu care poporul român, involuntar Ianus, a sfidat secolele.”

Aşa că nu este greu de observat că încă de la începutul fiinţării sale acest popor a pus împreună pragmatismul şi spiritul ordonator occidental – venit prin fibra romanilor, cei mai mari ingineri ai lumii – cu dimensiunea contemplativă, făuritoare de înţelepciune, gustul pentru poezie, muzică şi transcendenţă ale Orientului tradiţional.

Aceste două mari tendinţe, uneori antagonice, alteori – cel mai adesea – complementare, s-au manifestat ciclic şi şi-au pus amprenta pe toate producţiile culturale ale poporului din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. „Între Roma şi barbari, noul popor s-a născut din pătrunderea energiei tinerilor ostaşi ai imperiului la apogeul său în sângele – tot indo-european – al strămoşilor traco-geţi (şi ce interesant este să realizăm că aceşti tineri din legiunile lui Traian nu erau decât nepoţi – moştenitori ai Troiei, fiindcă se ştie, ei se revendicau de la strămoşul lor, legendarul Eneas, un troian exilat din cetatea învinsă, că împăratul Traian este de fapt şi el troian! Şi că Troia era o cetate a vechilor traci; de alt­fel se spune că dacii vorbeau de fapt aceeaşi limbă cu stră-strănepoţii lor romanii şi probabil de aceea nu prea se găsesc în limba română cuvinte dacice; pe columna lui Traian nu sunt figuraţi nicăieri translatori (cum sunt în alte documente care înfăţişează campanii militare şi unde în mod obişnuit se foloseau în relaţiile cu inamicul, oricare ar fi fost el, interpreţi, tălmaci).”

Aşezat pe „limes”-ul dintre imperiu şi barbari, noul popor, ivit din altoirea pe un mai vechi trunchi al unei ramuri „tinere”, aventuroase – (aventuri pe care, repet, ni le relatează Eneida, exodul lui Eneas, fuga din Troia distrusă, tribulaţiile sale în Cartagina, dragostea sa pentru regina vrăjitoare Didona, stabilirea în peninsula italică etc.), va fi nevoit să ţină piept şi cumpănă unor evenimente mai mereu nefavorabile, dar care l-au întărit şi l-au format în mod original. „Mai întâi, în contact cu instituţiile administrative şi militare ale Romei, şi cu ciudăţeniile atâtor neamuri, năvălind din răsărit spre hotarele imperiului, apoi creştinat rapid, pe terenul unei spiritualităţi apte de a primi fără poticnire învăţătura evanghelică, i-a fost dat să stea între Bizanţ şi Apusul catolic, luptând pentru păstrarea fiinţării sale în ortodoxie; şi apoi secole, în prima linie de rezistenţă împotriva presiunii din ce în ce mai puternice a Imperiului Otoman. În pofida condiţiilor istorice vitrege ale unei astfel de poziţionări, apar miraculoase elemente de sinteză stilistică în monumente de artă unice, ca bisericile cu exterioare în frescă şi cu elemente de pietrărie în stil gotic pe care le datorăm epocii lui Ştefan cel Mare, apoi momentul Brâncoveanu, care a marcat puternic imaginea unei lumi româneşti interesant configurate ca „Bizanţ după Bizanţ”; coabitarea fanariotă şi apoi dialogul, jocul politic al principatelor dunărene cu cele două mari imperii, Imperiul Austriac şi Imperiul Rus, aflate în permanentă competiţie cu Imperiul Otoman, deja în pierdere de suflu, până la opţiunea decisivă (relativ) a românilor mai întâi din cele două principate Muntenia şi Moldova pentru lumea occidentală, ca apoi, după eliberarea de sub tutela turcilor, odată cu înfăptuirea legitimă a unirii de la 1918, România Mare să înainteze vertiginos pe căile civilizaţiei moderne, de tip vestic. Toate aceste conjuncturi istorice şi-au avut consecinţe foarte puternice în stilul de viaţă al locuitorilor de pe aceste meleaguri, marcându-le felul de a construi şi de a se construi.