Avatarurile Globalizării

Avatarurile Globalizării de Mihai-Bogdan Marian

Prefaţă

Înainte de a fi fost conştientizată ca proces obiectiv şi ineluctabil, ca trend irezistibil sau proiecţie teleologică a unei noi ordini mondiale dezirabile, globalizarea a făcut obiectul unei retorici euforice având ca surse inocente medii academice, universităţi şi think tank-uri prestigioase. Acestea au agrementat o tematică predilectă şi au sensibilizat cu profesionalism opinia publică, mai întâi în ţările occidentale hiperdezvoltate, pentru ca, mai apoi, să-şi activeze releele şi canalele de influenţă în tot restul lumii. Termenul de globalizare a prins şi, în scurtă vreme, a dobândit virtuţi cvasi-magice, aidoma unei „mantre” transplantate dintr-un univers magic exotic într-unul postmodern, creditat cu valenţe raţionaliste şi pozitiviste.

După implozia sistemului comunist şi încheierea oficială a Războiului Rece la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, globalizării i s-au deschis noi şi promiţătoare perspective. Fluidizarea frontierelor între Est şi Vest, Nord şi Sud la scară planetară, în condiţiile proliferării pieţelor supranaţionale şi reţelelor economico-financiare şi mediatice la nivel global, au asigurat nu doar premise pentru o expansiune tout azimut, ci şi combustia unei mişcări irezistibile, căreia până şi cei mai acerbi inamici ai acesteia păreau să i se închine. Dar triumful aparent al forţelor globalizante şi iluziile ce au însoţit această sui generis maree, dintr-o emisferă într-alta şi de la un continent la altul, a constituit şi punctul de inflexiune al unei curbe ce părea ascendentă la infinit.

Astăzi, globalizarea, care în câteva decenii s-a afirmat ca o forţă propulsoare a unei noi ideologii, a unor politici şi practici convenabile şi standardizate, cărora reflexele tradiţionale şi structurile configurate pe parcursul modernităţii timpurii şi târzii nu li s-au putut contrapune cu reale şanse de succes, pare să-şi fi epuizat puterea de a mai fascina, pare să-şi fi inventat, prin ricoşeu, adversari pe măsură şi să fi scos din latenţă energii potrivnice ce nu pot fi ignorate cu lejeritate.

În acest context, dezbaterea nu doar referitoare la cauzele şi manifestările globalizării, ci şi vizând consecinţele şi efectele perverse ale acesteia este perfect legitimă şi greu de ocultat.

Mihai-Bogdan Marian, autorul prezentei cărţi – Avatarurile globalizării – ne propune o viziune macroscopică şi tendenţială asupra lumii în care trăim, în care fracturile civilizaţionale şi clivajele între societăţi aparent sincrone, dar în marea lor majoritate asincrone, devin din ce în ce mai preocupante. El are temeritatea de a formula interogaţii incomode, de a avansa ipoteze de lucru neconvenţionale, dar mai ales de a sugera scenarii şi de a lansa avertismente deloc de ignorat, în raport cu care şi noi, cei de acum, şi cei ce ne vor succeda, cu toţii, avem datoria existenţială de a reflecta, de a nu ceda inerţiilor şi operaţiunilor de anesteziere a facultăţilor noastre critice, căutând să ne asumăm, pe cât posibil şi autonom, viitorul.

Analiza închegată şi coerentă pe care tânărul cercetător şi eseist Mihai-Bogdan Marian ne-o oferă este evident incitantă, provocatoare. Mai mult, ea presupune incursiuni inevitabile în istoria recentă sau mai veche a Europei, a Occidentului şi a relaţiilor întreţinute de aceste focare de civilizaţie şi centre de iniţiativă strategică planetară cu celelalte părţi ale lumii.

Ce este realmente globalizarea? Care sunt antecedentele sale? Ce reprezintă globalizarea în calitate de construct? Ce traseu a urmat de-a lungul timpului globalizarea şi ce ipostaze a îmbrăcat aceasta de la puternicele imperii ale Antichităţii, de la marile descoperiri geografice la expansiunea colonială şi ciocnirile hegemonice ale puterilor continentale şi maritime din secolele al XX-lea şi al XXI-lea? Cum s-au tranşat raporturile de forţe între protagoniştii arenei mondiale şi ce tentative au avut loc, de la o etapă istorică la alta, de instaurare a unor stări de ordine controlată, în condiţiile emergenţei statelor naţiuni?

Să fie globalizarea, aşa cum ne invită să credem autorul, un avatar al mai vechilor imperialisme? Sau, din contră, globalizarea – ca proiect universal – a ratat anumite oportunităţi ale modernităţii pentru a eşua într-un imperialism postmodern? Cum a afectat globalizarea moştenirea genetică a revoluţiilor burgheze şi patrimoniul, ce părea inalienabil, al drepturilor omului, democraţiei şi principiilor suveranităţii şi integrităţii statelor naţionale?

Trebuie să recunoaştem că toate aceste întrebări contrariază şi induc imperceptibil temeri, incertitudini greu de reprimat, anxietăţi care întreţin iluzii deşarte şi propensiuni nevrotice, defulări emoţionale şi noi forme de gregaritate împotriva structurilor instituţionale ale statelor naţionale.

Autorul sesizează cu acuitate ecloziunea unor tendinţe ce păreau apanajul secolelor anterioare şi care prefaţaseră avansul democraţiei şi filosofiei neoliberalismului cu toate variantele sale compozite la cumpăna dintre mileniul al II-lea şi al III-lea.

Avem de a face cu manifestări proliferante ale unui populism redivivus, cu acţiuni directe, violente, ale unor minorităţi active, disidente şi cosmopolite ce-şi concertează asalturile de o manieră transfrontalieră împotriva valorilor şi instituţiilor tradiţionale, a elementelor identitare naţionale. În contextul globalizării ce tinde să evacueze din postmodernitate o întreagă moştenire ereditară intelectuală a Europei şi Occidentului, a celorlalte arii civilizaţionale orientale, hispano-americane, africane etc., s-au dezvoltat tehnici şi stratageme ce ţin de războaiele hibride şi gherila urbană, de manipulările mediatice şi terorismul simbolic ce a invadat ciberspaţiul mondial şi mentalul indivizilor şi comunităţilor (reţelelor de socializare) constituite ad-hoc.

Tabloul pe care ni-l prezintă lumea de azi şi asupra căruia stăruie cu exacerbat spirit analitic autorul nostru nu este, desigur, unul apocaliptic, dar nici în măsură să ne ofere un orizont de încredere şi siguranţă. Evident că, într-un astfel de turbion mondial, România, aflată pe falia unde are loc de fapt „ciocnirea civilizaţiilor”, de care vorbea în urmă cu câteva decenii Samuel Huntington, este expusă unor ameninţări reale, prezentând, din păcate, vulnerabilităţi potenţate de jocurile geopolitice ale marilor puteri şi blocuri politico-militare şi incapacitatea propriilor săi factori de decizie, care fie ignoră realităţile şi starea de sevraj a ţării, fie abdică în chip inconştient de la responsabilităţile naţionale ce le incumbă.

Cartea lui Mihai-Bogdan Marian este o radiografie exactă, neretuşată a unei dramatice stări de fapt.