Existența diafană

19,20 lei

Existenţa diafană (eBook) – Ştefan Borbely

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065941052 Categorie: Autor: Anul apariției: 2012 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Existenţa diafană, care continuă volumele de autor Cercul de graţie (2003) şi O carte pe săptămână (2007),  reprezintă o foarte echilibrată şi competentă radiografiere a simptomatologiei editoriale româneşti din anii 2000-2010, Ştefan Borbély unind între coperţile aceluiaşi volum atât texte dedicate unor nume consacrate ale literaturii române (Marin Sorescu, Mircea Zaciu, Nicolae Breban, Marin Mincu, Livius Ciocârlie, Adrian Marino, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Paul Cornea, Dan C. Mihăilescu), cât şi analize ale unor autori tineri, care s-au făcut cunoscuţi în ultimii ani (Adrian Dohotaru, Cătălin şi Roxana Ghiţă, Adriana Teodorescu, Florina Codreanu, Ioana Macrea-Toma, Constantina Raveca Buleu), cu cărţi preponderent din domeniul istoriei şi sintaxei mentalităţilor şi cel al studiilor culturale.

Fire analitică, scrutătoare, dotată cu o bună deschidere teoretică şi cu o impecabilă precizie a conceptelor, Ştefan Borbély este interesat cu precădere de idei şi de simptomatologii culturale, textele dedicate jurnalului lui Adrian Marino (Viaţa unui om singur), experimentalismului lui Marin Mincu sau modernităţii în lectura lui Paul Cornea (toate prezente în carte) fiind dintre cele mai bune care s-au scris în domeniu. Pornind de la cazuri particulare şi de la volume care au, fără excepţie, o deschidere ideatică vastă, incitantă, cartea profesorului Borbély reprezintă un foarte suplu efort de sinteză critică, realizată cu har, competenţă şi profesionalism.

Existenţa diafană de Ştefan Borbely

M. H. Simionescu în dialog cu Mihai Stan

N-am fost niciodată la Pietroşiţa, nici nu pot localiza prea bine zona geografică submontană în care se află refugiul de vară al lui Mircea Horia Simionescu, însă îmi amintesc destul de precis cât de intensă a fost stupoarea amuzată care m-a încercat atunci când am aflat, pe un peron al Gării de Nord, că există un tren a cărui destinaţie finală e chiar satul din care făcusem, până atunci, un soi de mit afectiv abstrus, pentru a se potrivi tehnicii ironic-digresive cu care mă familiarizasem din paginile Ingeniosului bine temperat. În paranteză fie spus, sub aspect stilistic sau tehnic nu puteam nicicum asocia acest titlu cu Matei Iliescu sau cu alte pagini scrise de către Radu Petrescu, pentru a-mi reprezenta în cele din urmă o „scriitură emblematică”, definitorie pentru „Şcoala de la Târgovişte”, titulatură sub care se ascunde în fapt o realitate divergentă, centrifugă, în relativ dezacord cu afinitatea umană care pare să o condenseze. Atunci, în gară, s-au perindat pe lângă mine o mulţime de trenuri cu destinaţii cunoscute, plauzibile, şi, în momentul în care, pe neaşteptate, a apărut o garnitură lungă pe ale cărei indicatoare scria „Pietroşiţa”, nu mi s-a părut deloc incompatibilă cu extravaganţele controlate pe care le cunoşteam din opera lui M.H. Simionescu. Trebuia să circule, după toate probabilităţile, pe o „linie de fugă”, asemănătoare multora dintre traiectoriile fisionale din Bibliografia generală, în care destinul literaturii este acela de a evada din perimetrul propriei sale condiţii mitizate, sublime, pentru a se privi dintr-o perspectivă exterioară, simbolică. „Aparţin – scrie M. H. Simionescu în acest sens – categoriei de pacienţi care îşi dau sufletul în hohote de râs sau cu înjurătura de pe buze dispersă, ca schijele unei farse.”

Se poate găsi o afirmaţie mai opusă patetismului sobru, discret şi disciplinar şi clasic cu care scrie Radu Petrescu? Monografiile substanţiale care s-au scris până acum despre „Şcoala de la Târgovişte” au căutat, fără excepţii, să stabilească asemănări, afinităţi şi corespondenţe între membrii grupului: n-ar trebui scrisă una şi din perspectiva diferenţelor care-i animă pe aceştia, ca-ntr-o „epopee” (cuvânt drag lui M. H. Simionescu…) a diseminării? Pentru că, de pildă, intenţia constructivă şi voinţa de a propune o literatură cu structuri solide, simetrice, echilibrate caracterizează din plin scrisul lui Radu Petrescu, în vreme ce M. H. Simionescu e atras mai degrabă de asimetrii corozive: „Dacă am îndrăznit să inventez un limbaj nou, foarte diferit de cel clasic, potrivit că cuprindă realitatea în formule asimetrice, «măcinate», cred că am făcut o treabă bună şi că asta se va vedea.”

Ştiam că la Pietroşiţa scriitorul îşi construia neîntrerupt o casă, aflu acum, din Rătăcirile unui caligraf (M. H. Simionescu în dialog cu Mihai Stan, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2006), că ea se tot ridică „pe un deal fugitiv”, fiind începută în 1977 şi (încă) neterminată în anul editării volumului, adică fără să semene, câtuşi de puţin, cu „edificiul epic” descris în După 1900, pe la amiază: „Romanul, spre deosebire de alte construcţii, beneficiază de avantajul că este alcătuit, mai totdeauna, din numeroase încăperi – saloane largi şi elegante, cu sufragerii răcoroase, cu holuri somptuoase şi dormitoare confortabile, prelungindu-se în iatacuri intime, în care se vorbeşte în şoaptă, uneori câte o verandă cu plante exotice şi două-trei balcoane cu deschidere spre grădină. Nu lipseşte din acest fagure al fericirii bucătăria electrică, frigiderul rococo, baia Louis XV şi debaraua Saroyan. Instalaţiile sanitare se înfăţişează în roman în cea mai bună stare de funcţionare, cu conducte care nu bâzâie, cu boilere şi ramificaţii bine îmbucate, cu robinete în fiecare capitol şi cu sifoanele înclinate pentru scurgerile menajere ale episoadelor stufoase. Ferestrele sunt înalte şi luminoase, ca să se poată urmări toate aspectele acţiunilor, până la mişcarea sufletească cea mai subtilă a eroilor.” Eleganta casă din Pietroşiţa, ale cărei balcoane (trei la număr, cel puţin la nivelul frontonului) confirmă în mod temperat fantasma constructivă evocată în citat, nu ne îngăduie şi o privire în interior pentru a surprinde „baia Louis XV” sau „debaraua Saroyan”, însă pare evident şi în acest fragment, ca de atâtea ori în textele lui M. H. Simionescu, că scriitorul se joacă cu propria lui condiţie şi a lumii în care-i este dat să vieţuiască, supralicitând prin imaginaţie orice ispită – cât de măruntă ar fi ea – a gravităţii.

Citatul de mai sus nu e singurul, de altfel, menit să confirme vocaţia subliminal arhitectonică a lui M. H. Simionescu. „Eu văd literatura unei comunităţi, în cazul nostru a unei naţiuni – scrie el în volumul dialogal realizat împreună cu editorul Mihai Stan – ca o vastă, aristocrată construcţie de arhitectură, în spaţiul căreia se adăpostesc sufragerii, saloane, dormitoare, biblioteci, iatacuri, camere de biliard, cabinete vânătoreşti şi de întâlniri tainice, dar şi bucătării, debarale, ateliere, alte anexe.” E de presupus că toate acestea se adaugă pe parcurs, aglutinant structurii de rezistenţă, fără un plan prestabilit coercitiv, pentru că anarhia sublimă a libertăţii reprezintă cheia de boltă sub care scriitorul îşi caligrafiază toate evaziunile epice, cu singura precizare că ele nu apar niciodată ca simple gratuităţi fantasmatice, fiindcă sunt dezvoltări histrionice ale realului însuşi: „Impertinenţa noastră [juvenilă], succedaneu al celei practicate de avangardişti – îşi aminteşte scriitorul de anii săi de formare, consumaţi în dialog literar surescitat cu viitorii membri ai „Şcolii” – se juca, totuşi, pe terenul cunoscut al numelor ilustre, al instituţiilor consacrate. Polemizam, oricât de amatorist, cu enunţuri, simboluri, fiinţe reale, realităţi. Tot mai puţin fac aşa tinerii autori contemporani nouă, de mirare cum nimeresc câteodată inima lucrurilor, când ţinta lor sunt manechinele, cartoanele, situaţiile (personajele) virtuale.”

Rătăcirile unui caligraf confirmă un pariu abstrus: pus în faţa situaţiei, oarecum factuale, fără prea multe ocolişuri sau escamotări (pe motivul că istoria personală, chiar distorsionată, îşi menţine puterea obiectivantă), de a-şi rememora viaţa într-o formă dialogală, răspunzând la întrebările formulate de către un interlocutor avizat, M. H. Simionescu subminează în mod premeditat structura clasică a sintezei autobiografice, oferindu-ne o carte digresivă, poliperspectivică, voit integrativă şi eclectică sub aspect grafic, din care nu lipsesc desene atent elaborate, sau doar fugitiv aşternute pe hârtie, pe „manşetele” unor opere aflate în construcţie, reviste în manuscris redactate pe vremea începuturilor literare sau fotografii personale, selectate în aşa fel, încât să ilustreze un program existenţial personal, pe care l-am putea pune, cel mai bine, sub semnul histrionismului manierist, conceput ca exacerbare a raţionalităţii digresive: sub semnul evadării din politic şi din istorie pe calea ficţionalizării, din echilibru pe calea ludicului, a ironiei şi a sarcasmului, al evadării din literatura însăşi prin intermediul deconstruirii flaubertiene a mecanismelor ei de articulare. Dusă la extrem, dispersia ironică are în cele din urmă inevitabilul dar de a „înghiţi” chiar literatura care-i dă naştere, împlinind utopia scrisului care se autogenerează în absenţa unui autor care să-l controleze: „Aştept ziua când admiratorii scrierilor mele vor uita cine le e acestora autorul.”

Mihai Stan, bun cunoscător al operei celui pe care îl intervievează, e conştient de faptul că dialogul său, pe măsură ce el avansează, se subminează de la sine sub forţa histrionismului pus la bătaie de către interlocutor, motiv pentru care, nu o dată, încearcă să repună răspunsurile în matcă, fără a reuşi pe deplin. „Credeţi, domnule Simionescu, că asemenea încercări «extravagante» [de genul combinării aleatorii a intuiţiilor, pentru a da o sumă paradoxală] nu vă scad în ochii cititorilor dumneavoastră? – îşi întreabă Mihai Stan interlocutorul. – E de prisos să vă reamintesc că cititorii, prea puţin dispuşi să se arunce în baia de ceaţă a faptelor şi textelor experimentale, vor cu tărie să aibă în faţă adevărul nedesminţibil, ferm.” „Dacă îi interesează sursele performanţelor unui scriitor îndrăgit – îşi apără autorul dreptul sacrosant la etica experimentului fragmentar, reconfirmată şi în volumul Vârstele, publicat tot la Târgovişte în 2007 – e de neconceput să ignore extravaganţele, ciudăţeniile, smintelile, superstiţiile care, prin tainice fermentaţii, au condus scriitorul la rezultatele admirate.”

Controlat printr-o hiper-raţionalitate premeditat artificializantă, dialogul din Rătăcirile unui caligraf prinde interlocutorul, pas cu pas, în mrejele unei biografii intens centrifugate, în care locul certitudinilor este luat de interpretări fisionale, deşi sunt multe detalii în text care merită o atenţie aparte, aşa cum este, de pildă, melancolia crepusculară lucidă pe care o trăieşte scriitorul la gândul că estetismul perfecţionist pe care el îl practică nu mai reprezintă, azi, decât extrapolarea voluptăţii anacronice de a aparţine unei caste simbolice obosite: „Vremea serioşilor s-a stins demult, distribuţia funcţiilor […] s-a destins, scriitorii nu ocupă decât o parte redusă, cât mai precis destinată unui număr mic de ocupaţiuni. Declară că îi interesează pe toţi omul şi destinul lui, dar n-au nici priceperea, nici timpul investigării întregului.” Noutatea o reprezintă insistenţa lui M. H. Simionescu pe intenţionalitatea politică indirectă a scrisului său, în dezacord cu interpretările depolitizate, strict literare, de până acum, care separau net domeniile, necreditând politicul cu vreun rol anume în confecţionarea Bibliografiei generale sau a altor volume. (O mică nuanţă întâlnisem însă în donquijotismul din Toxicologia, unde naratorul-personaj al romanului picaresc Întoarcerea fiului risipitor, inclus în text, practică un onirism generativ tocmai din dorinţa de a se elibera de constrângerile imperative ale istoriei, contrapunând fantasmaticul personal – cu notele sale groteşti, inerente – retoricii politice clişeizate din jurul său.)

Insistând pe aspectul politic al unei biografii cu multe detalii incitante rămase încă neelucidate, Rătăcirile unui caligraf lasă în suspensie amănuntele realiste (diurne, cum vom vedea…) ale perioadei când autorul a fost şef de cabinet la Comitetul Central, la doar 50 de metri de Cabinetul 1 (ni se spune…), pentru a muta accentul pe revanşa literară corozivă, deconstructivă a literatului excedat de atrocităţile ideologice la care asista, redactată în secret la adăpostul asigurător al nopţii: „Lupta mea politică […] a fost liniştită, deloc demonstrativă. Ziua întreagă mă străduiam să fiu amabilul «tovarăş» bun de şmotruit […], căci am ştiut să mă fac util în zonele publice cele mai general benefice, selectiv, act cu act, iar noaptea mi-am adunat avar energiile risipite şi am încondeiat corosiv văzutele, aflatele, revoltătoarele aberaţii.” Vorbind despre „scrisul meu, mai militant (horribile dictu) decât al numeroşilor ridicători de probleme…de stat şi de partid” scriitorul chiar crede în eficienţa piezişă a acestui protest indirect, estetizant, care se consumă doar la nivel stilistic şi metaforic, nu prin confruntare directă: „Câştigul acelei perioade (imediat postbelice): exerciţiul susţinut al derivatelor absurdului, falsurilor oficiale, îngroşarea şi «universalizarea» spiritului critic în spaţiul social şi dincolo de el, în chestiunile privind cunoaşterea, stăpânirea părţilor generale ale metafizicii şi, totodată, decurgând firesc din această poziţie, tensionarea catapultelor satirei (ironia, grotescul, hiperbola, funambulescul, cultivarea ilogicului. Lumea lucrărilor mele e condamnată (aş spune: programatic) la dezorganizare şi deriziune.”

Uns şef de cabinet, într-o poziţie care presupune inevitabil complicitate (chiar şi una a dezacordului sarcastic, decantat literar, aşa cum se sugerează), scriitorul merge cu Manetul la serviciu, stârnind stupoarea vigilentă a securiştilor care asigură paza, citeşte şi scrie în răspăr cu „sarcinile de serviciu”, chiar la locul de muncă, resemantizând cabinetul în chip ironic şi sarcastic, o fotografie de la pagina 164 ni-l arată într-o postură ireverenţioasă, americănească, în „cabinetul inutilităţii publice”, stând cu picioarele pe masă şi citind altceva decât documentele sacrosancte de interior, însă, în ciuda acestor regii ale deriziunii aventuroase, unipersonale, sunt multe lucruri pe care volumul Rătăcirile unui caligraf le suspendă în tăcere, sugerându-ne chiar impresia că nu le vom mai afla niciodată.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Existența diafană”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii