Simptomuri politice în boala lui Eminescu

Când se cuvine sărbătorit Eminescu
(dupre buchia calendarelor și scrisa stelelor)

Am așteptat să se molcomească entuzismul festiv prilejuit de împlinirea unui veac și jumătate de la nașterea poetului Mihail Eminescu și după risipirea aplauzelor prelungite peste promoroaca din ianuarie îmi îngădui câteva observații. Căci, mi se pare o mare ipocrizie alura culturală – ca să nu risc vorbele „impostura poetică” a guvernanților într-o asemenea sărbătoare, și nu-i pentru prima dată, când și după ani întunecați pentru literatura română sunt alocate fonduri mai subțiri decât pentru școlarizarea boschetarilor. Va fi fost Eminescu un lainic de școler la vremea lui, dar parcă nimeni în țara asta, de când e lumea și pământul, nu a dat limbii și literaturii române expresia cea mai aristoctratică a gândirii neamului.

Guvernul României și președintele țării au acordat unor cărturari și artiști, ce s-au spetit voinicește a scrie, picta sau sculpta ceva despre viața și opera lui Eminescu, nescari ordine și medalii dar parcă văd că la o proximă socoată cifra încununaților cu laurii acestei discrete mângâieri a trudei va depăși numărul celor 15.000 de specialiști care își bat joc neostoit de cultura și învățământul unui popor înecându-se la malurile lumii civilizate și la capăt de mileniu.

O repede ochire a vizualului românesc de pretutindeni bîntuit de strechea bingogomaniei ne va dovedi că în Anul Eminescu pe micile noastre ecrane portretul poetului a beneficiat, în algoritmul desfășurătorului imagisticii transmise, doar de 0,003 %, în vreme ce pedofilul din Burdujeni a intrat în cartea recordurilor „pro-știi și tîmpești” cu 2,5 % persistență în eter. Dar de la posturile noastre teve în curs accelerat de dezalfabetizare nu putem cere mai mult, căci moștenirea apasă greu. Și s-a văzut asta cu intrarea în mileniul III.

Dăm buzna în tinda mileniului dar mileniul nu-i acasă!