Antimemoriile lui Grobei

9,00 lei

Antimemoriile lui Grobei (eBook) – Laura Pavel

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9789731925851 Categorie: Autor: Anul apariției: 2011 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

O monografie incitantă și vie despre viața și opera romancierului Nicolae Breban – unul dintre cei mai controversați creatori din perioada postbelică.

Volumul – un provocator eseu – constituie literatura școlară auxiliară.

Antimemoriile lui Grobei de Laura Pavel

I
PRELIMINARII

De ce eseu şi de ce despre Nicolae Breban?

La cea de-a doua parte a întrebării, aceste Preliminarii vor răspunde, cred, cel puţin printre rânduri.

Nu înainte de a justifica, însă, de ce eseu, şi nu atât nişte pagini de istorie literară, vreun „aport“ la mult invocatele şi disputatele reevaluări literare din 1990 încoace. Simplu: dintr-o opţiune temperamentală şi livrescă deopotrivă (însoţită de luxul complacerii egoiste într-o astfel de opţiune), dintr-o irepresibilă simpatie pentru acest gen cumva suspect – întemeiat pe o estetică à rebours –, pe care voi încerca, în continuare, doar să îl pseudodefinesc; căci „a defini eseul – a-i circumscrie, a-i găsi genul proxim şi diferenţa specifică – e o lucrare pe care“, după cum consideră, de pildă, Nicolae Balotă, „spiritul eseistic o refuză“.

Ce altceva decât, fireşte, fratele nelegitim şi boem al studiului critic (înţeles, acesta din urmă, ca act „responsabil“, valorizator şi superior didactic) mai poate fi eseul, mai exact eseul critic?

  1. O fantasmă – leneşă, aparent lipsită de ambiţie, frivolă, deci aristocratică – a dandy-ului din noi (altfel spus, una profund gratuită, nonfuncţională, i. e., imorală şi, tocmai de aceea, estetică), cu pretext livresc, transpusă, eventual, printr-un fel de ironică ipocrizie a autorului ei, într-un limbaj exegetic – cu cât mai impersonal, cu atât mai autoritar şi, pesemne, mai creditabil – uşor pretenţios şi scientist, aseptic.
  2. Un aisberg, aparent autarhic, plutind peste apele, întotdeauna îndoielnice, ale unei subiectivităţi sedusă de propriile mofturi speculative.
  3. Pură sofistică literară, drapată, cu cinică eleganţă – un cinism iscat dintr-o plictiseală de comunicare şi îndreptat deci împotriva cititorului, dar şi unul autoflagelant –, în halatele incolore ale unei aşa-zise rigori critice.
  4. În ciuda tuturor mofturilor sofistice şi a aparentei sale gratuităţi, eseul se vrea, totuşi, în momentele sale (nu rare) de seriozitate şi de responsabilitate, nici mai mult nici mai puţin decât o hermeneutică, fie ea şi una negativă.
  5. Un discurs narcisist, pliat asupra lui însuşi (şi totuşi iradiant), îndrăgostit de iluzia propriei originalităţi (oricât de suspectă de diletantism ar fi, într-o epocă prin excelenţă intertextuală, însăşi pretenţia originalităţii); un flux textual dezinvolt, condus doar de salturile de delfin ale ideilor – născute parcă spontan, simultan cu scrierea lor –, care să-şi încorporeze firesc, fără stridenţe, opţiunile de lectură.

De ce, totuşi, această nostalgie, fermecător-adolescentină, a originalităţii? La eseist, ea nu e numai una dintre consecinţele fireşti ale unui anume tip (cel „alexandrin“) de orgoliu creator, ci şi un gest scriitoricesc de apărare – cea mai eficientă dintre apărări, cea prin ofensivă. (E vorba de ofensiva interpretativă, concentrică, a cercurilor hermeneutice care, substanţializându-se, tind spre punctul lor nuclear, acel miez semantic aproape inefabil, o fata morgana, uneori, chiar şi pentru textul prim, luat ca pretext al eseului). O apărare nu atât împotriva demonetizatelor şi, deci, inofensivelor truisme (care, conform cunoscutului paradox mucalit, sunt, până la urmă, chiar adevărate), cât împotriva aparent mai ingenioaselor şi, în fond, perverselor, dictatorialelor locuri comune. Fiindcă, aşa cum sună dispreţuitorul strigăt de revoltă, sarcastic-disperat, al lui Léon Bloy: „Exegeză înseamnă, vai! explicaţie, şi iată cum un monstru de Loc Comun îmi iese înainte în drumul spre Teba. Nicicând, fără îndoială, enigmă mai grea nu i s-a propus vreunui Oedip“1 .

* * *

Au existat, în procesul receptării acestui prozator de prim rang care e Nicolae Breban, fenomene care par să ţină mai mult de sfera sociologiei literare. Pe de o parte, modul în care recitim astăzi proza brebaniană este afectat de recentul relativism al criteriilor de regândire a Canonului literar, deci de sincronizarea (în teoria literară şi în studiile culturale) cu occidentala „dezbatere canonică“. Pe de altă parte, există, cred, o pervertire prin „afonizare“ a judecăţii critice asupra unui autor sau altul, fie el reprezentant al literaturii noastre din perioada comunistă, fie din perioada postdecembristă. Nu se poate nega, de pildă, la un moment dat, un anumit recul al cronicii literare, această instituţie generatoare de mentalităţi, parti-pris-uri şi tabuuri critice, în funcţie de reacţiile cvasioficiale ale forurilor defunctei propagande comuniste, de-a lungul exilului concret, dar mai ales interior, pe care romancierul şi l-a asumat după actul său de disidenţă publică faţă de tezele din iulie 1971. S-a creat, astfel, spectrul unor deformări în interpretarea operei unui scriitor care, denunţând snobismul elitist, mizează – cu succes, în ciuda oportunismului de ieri al unor critici, sau a indiferenţei lor, poate mimate, astăzi – pe o largă şi totuşi selectă audienţă.

Capcanele circumstanţiale aflate în calea unei lecturi lipsite de prejudecăţi a „personajului“ Nicolae Breban şi a cărţilor sale nu se opresc însă aici. Savurate, mai în secret sau mai pe faţă, de câţiva omniprezenţi mondeni literari, pretinsele pamflete – de fapt, pure isterii verbalizate – ale unor detractori mai vechi sau mai noi ai romancierului au la bază, în fond, ranchiune inestetic exprimate, care bântuie, ca întotdeauna, breasla scriitoricească. (Apropo de ranchiună: în opinia unui José Ortega y Gasset, de pildă, ea ar fi acea „emanaţie a conştiinţei de inferioritate“, dublată de „suprimarea imaginară a celui pe care nu-l putem suprima în realitate prin propriile noastre forţe“2 ). Un posibil sinonim, până la un punct, al ranchiunei este ceea ce autorul Buneivestiri defineşte, într-o convorbire cu prozatorul Ioan Groşan, ca fiind, în descendenţă nietzscheană, resentimentul – o „pornire mai adâncă a sentimentului contrariat, puternic contrariat, incapabil de a se exprima altfel, de a lua o altă formă, a creaţiei, invidiei, răzbunării etc“3  –, depistând astfel mobilul jalnicelor atacuri ale unora dintre confraţii săi belicoşi. Previzibilă la rândul ei, filipica autorului Buneivestiri la adresa acestora nu putea culmina decât printr-o elegant-sarcastică, paradoxală „urare“ cu iz pedagogic: „Deci, încă o dată, domnilor detractori, scumpii, dragii mei detractori care, recunosc, nu faceţi puţin pentru legenda mea prezentă şi viitoare, nu uitaţi, vă rog, să vă încheiaţi la haină înainte de a scuipa, nu uitaţi nuanţa!“4

Lăsând însă la o parte inerentele „peticiri“ circumstanţial-resentimentare menite să căptuşească meandrica „legendă“ a acestui scriitor contemporan, s-ar putea vorbi de o pedagogie indirectă a prozei sale, mai exact de un fenomen de prozelitism (care ar face obiectul unui alt eseu, intitulat eventual, chiar dacă uşor abuziv, Breban şi brebanienii) stârnit de obstinaţia întru roman a lui Nicolae Breban. Autorul lui Don Juan a făcut deja – caz unic, până acum, în literatura noastră actuală – „şcoală“ printre câţiva scriitori consideraţi că ar aparţine unor „generaţii“ sau „grupuri“ literare diferite. Căci, pe de o parte, câteva constante tipologice, pe de altă parte, o anume atmosferă afectivă dată de analiza abisală şi de digresiunile teoretice cu iz polemic (care fac ca textul să se „surpe“ în el însuşi tocmai pentru a se fortifica, astfel, în interior), atât de specifice scriiturii brebaniene, sunt lesne de regăsit la câţiva prozatori talentaţi şi, de altfel, originali, precum, mai întâi, Mircea Săndulescu, atât în romanul său de debut, Victorie clandestină, cât şi, mai ales, în Tratat despre oaspeţi, apoi în primul roman al lui Stelian Tănase, Luxul melancoliei, la Florin Sicoie, în Herbert, în care palimpsestul brebanian este actualizat explicit (şi chiar apologetic) în paginile de metaroman, ca şi la Ovidiu Pecican, într-un roman precum Eu şi maimuţa mea, unde voitul „implant“ brebanian e însă camuflat în grilă expresionist-onirică5.

Revenind pentru o clipă la unele „neînţelegeri“ în receptarea prozei lui Nicolae Breban, am putea sesiza o inadecvare analitică a unor comentatori, care adoptă anumite pre-opţiuni de lectură sau grile uşor cenzurante, exterioare programului estetic al autorului Îngerului de gips. Dacă eseul de faţă traversează uneori, inevitabil, o stare polemică faţă de astfel de opinii critice, el o face – pentru a-şi păstra coerenţa internă – mai mult indirect, subtextual. Aş mai adăuga că am optat, înainte de toate, pentru Nicolae Breban pentru că fac parte dintre cei care văd în creatorul lui E. B., Ovidiu Minda, Grobei şi Castor Ionescu cel mai valoros romancier român al ultimei jumătăţi de veac, un prozator de anvergură europeană. Fără a dori să imprim eseului de faţă un ton encomiastic, îmi asum doar acea necesară şi inevitabilă subiectivitate din care se distilează, până la urmă, orice aşa-zisă obiectivitate interpretativă. O subiectivitate împletită cu convingerea că pericolul unei hieratizări a criticii literare poate fi depăşit benefic şi prin curajul adoptării unei mai pronunţate perspective axiologice – pe lângă cea a onorabilelor „contribuţii“ speculative şi teoretizante – care să permită stabilirea de ierarhii ceva mai exacte ale scriitorilor români de ieri şi de azi şi să elimine confuzia şi prea marea toleranţă egalizatoare în receptare.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Antimemoriile lui Grobei”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii