Despre locuri și locuire

Despre locuri şi locuire de Irina Petraş

CUVINTE ŞI LOCURI

Toate au pe lumea asta un loc pare să fie un adevăr puţin pus la îndoială de gânditorii de meserie ori de oamenii de rând. Ca şi în cazul morţii, al timpului, al limbii, cunoaşterea e, şi de data asta, cumva pre-ontologică, lăsând neexplicate lucrurile pe care toată lumea le ştie dacă nu e întrebată despre ele.

De unde eşti de loc? întreabă românul. E limpede că încearcă să afle care e locul căruia îi aparţii, pe care îl recunoşti al tău. Cel mai adesea, e locul naşterii, deşi nu rareori apare o precizare în plus, cu dar. M-am născut la Chirpăr, Sibiu, dar tatăl meu venise din Maramureş şi am locuit multă vreme la Agnita, nu departe de Nocrichul mamei. Vreau să spun, aşadar, că naşterea şi şederea mea în zona Sibiului au fost „contaminate” de obiceiuri aduse de tata din Ilba, din locul lui. Convieţuirea e mozaicată. Puţini oameni pe lume pot spune că de generaţii în şir au avut un loc şi numai unul. Detalii personalizate ale creşterii fac ca toate aceste amănunte ale locuirii să se închege în ceva foarte special care determină felul de a fi al insului de mai târziu. E o procesare individuală a determinaţiilor la care se adaugă şi auto-adaptabilitatea omului – civilizaţia înseamnă că omul se adaptează nu atât la natură, cât la ceea ce a acumulat/secretat în jurul său, la obiectele cu care şi-a mobilat el singur (ca specie) preajma şi în funcţie de care a privit lumea.

Tot aşa, prin opera de artă nu descoperim niciodată un decupaj stabil al universului, nu ne aflăm la acelaşi nivel cu Natura, ci cu Spiritul omului. Nu reconstituim niciodată aspecte concrete ale universului, ci „faze din istoria omenească” (Pierre Francastel)3.

Locul tău se încheagă foarte curând. Copilul (după Jean Piaget, organizarea câmpului spaţial se petrece diferit de la o vârstă la alta: copilul e centrul lumii) e cel deschis spre lume, ca un burete, gata să se îmbibe memorabil. Adolescentul e un hiatus din punctul de vedere al locuirii: trăind sub semnul narcisiac şi rebel al amigdalei, nu vede în jur decât proiecţiile propriului eu rebel, răzvrătit, lacom. Adultul este, o vreme, asemeni pupei – coace în tăcere ceea ce s-a acumulat în el. După 40 de ani, semnele aparte ies la suprafaţă, aerul înconjurător se limpezeşte, vezi deodată că aici ori nu aici îţi e locul, nostalgii secrete îţi colorează privirea, te descoperi, eventual, altfel fiindcă primii tăi ani nu s-au petrecut în spaţiul acum ocupat de tine şi de cei în mijlocul cărora trăieşti.

„Conţinutul psihic e organizat de către relaţiile emoţionale timpurii, ceea ce face ca structura psihică să fie trecută din generaţie în generaţie prin pasajul de trecere îngust al copilăriei” (Lloyd deMause, citat de Ştefan Borbély)4. „Memoria conştientă (pe care se articulează experienţa existenţială, viaţa ca atare) e întotdeauna predeterminată de memoria afectivă a asociaţiilor subliminale”, detaliază Ştefan Borbély. Cu alte cuvinte, „memoria conştientă se formează selectiv, prin tipare incontrolabile, mai persistente în timp fiind informaţiile care nu vin «nepregătite», ci se mulează pe tiparele deja existente ale subconştientului. De unde o consecinţă abruptă: că memoria reală a individului sau a grupului e echivalentă cu fluxul diacronic al fantasmelor pe care ei le generează”.

Locul e, în cele din urmă, un nume pentru ceva mult mai complicat. Îţi apare astfel o dată cu înaintarea în vârstă, când timpul şi locul nu te mai slujesc cum păreau s-o facă: „mă întreb asupra unui lucru când nu mă mai serveşte cum mă obişnuisem” (Ortega y Gasset).

Arhitectul Augustin Ioan, citit de Andreea Mihalache pe internet5, vorbeşte despre locuirea pe traiectorie a omului de azi – locuirea în camere de hotel, în locuinţe de serviciu, în „locuri” aflate pe drumuri –, conchizând că locuirea heideggeriană nu mai e „singura formă în care oamenii sunt pe pământ”. Chiar dacă foarte interesante speculaţiile sale despre utopia care se realizează, în fine, în această locuire pe traiectorie, în starea de câmp, nu cred că nu mai avem nevoie de un loc anume, identificabil, pentru a vorbi despre locuire. Andreea Mihalache are dreptate: sigur, a locui înseamnă şi a-ţi afla locul în alt loc decât casa ta, însă traiectoria nu exclude dorinţa de a reveni acasă. Mircea Eliade spunea firesc acasă având în minte casa de la Bucureşti, de mult şi pentru totdeauna rămasă în urmă. Locaţiile succesive pot fi înmulţite până la complicata structură a unei reţele, drumurile te pot purta oricât de departe, te poţi simţi în largul tău în multe locuri şi adăposturi provizorii, dar casa-acasă e una singură, cea la care revii, cu gândul măcar, ori de câte ori alegi să străbaţi unicalea rememorării, cea care duce acasă.

Pentru Heidegger, zidirea/durarea şi locuirea sunt modul omenesc de a fi în lume. Jones6 interpretează casa ca metaforă a modului în care există fiinţele umane în lume – dar oare fiinţa în lume înseamnă a locui ori a rătăci? Casa/acasa negată prin exil şi prin drum/călătorie se răzbună, oricât de târziu, oricât de timid. Exilatul e cel fără acasă, drumeţul e cel fără casă. Nici exilul, nici călătoria nu sunt forme rele ale locuirii (George Sand: „Ce poate fi mai frumos decât un drum? Este simbolul şi imaginea vieţii active şi variate”), ci alt fel de forme, de multe ori pline de rod. Însă ele nu pot anula „Coasta Boacii” din biografia personală.

Viitorul ar putea aduce cu sine întoarcerea omenirii la copilărie şi natură. Deocamdată, cum moartea nu acceptă relaţii, ne este viitor fără a fi cu adevărat, căci nu e un partener sociabil; bătrâneţea, îmbătrânirea, ca drum-spre-moarte, sunt, mai degrabă, ipostaze ale viitorului nostru. Ele descriu înaintarea noastră cu faţa spre trecut (Augustin, Confesiuni: „prezentul trecutului este memoria, prezentul prezentului este intuiţia, prezentul viitorului este aşteptarea”).

Înclin să cred că eul meu adânc ţine de miresme, unghere, sentimente ceţoase, mici experienţe tulburi traduse cu limbajul atunci la îndemână. Primii ani se petrec într-o ţesătură deasă de mici fire colorate. Eşti prins ca o insectă în plasa păianjenului. Zbaterea ta te eliberează temporar din plasa începuturilor, dar vei păstra toată viaţa amintirea/amprenta ei. Fiecare fiinţă umană are nevoie să fie situată într-un anume spaţiu şi timp. Spaţiul poate fi o locaţie fizică: o încăpere, un teatru, o bibliotecă, sau poate exista pur şi simplu doar conceput de mintea omenească. Locul e anterior tuturor lucrurilor şi orice lucru se află undeva într-un loc. Nevoia situării, a amplasării ţine de nevoia de interacţionare, de relaţie creatoare cu lucrurile. Spaţiul funcţionează în temeiul unor legături intrinseci, care ne furnizează parametrii pentru activitatea noastră „semnificativă” în lume. Suntem născuţi într-un anume spaţiu şi timp şi creştem în interacţiune deopotrivă cu ceilalţi oameni şi cu locaţiile în care suntem plasaţi.

Câmpurile netede, cu orizontul pierdut în ceaţa depărtării, îmi dau fiori. De îndată ce trenul/maşina coboară din munţi şi se apropie de Ploieşti, să zicem, mă năpădeşte o dorinţă copilăroasă de a mă întoarce degrabă acasă, de a mă re-pune la adăpost. Citeam, nu mai ştiu unde, că oamenii din câmpie sunt mai iuţi şi mai repezi în decizii, dar şi mai şmecheri fiindcă îi obligă să fie aşa locurile deschise vraişte în cele patru vânturi. Nu au unde se ascunde, nici o poală la îndemână, nici o văgăună. Acolo poţi fi şi eşti mereu luat prin surprindere. Şi obligat să reacţionezi rapid. Duşmanul/străinul/ intrusul se poate târî şerpeşte până în preajma ta, fără să-l vezi din vreme. La noi, însă, cu dealurile pavăză, e silit să urce întâi la vedere şi abia apoi să încerce să coboare asupra noastră. Ştim că vine şi avem vreme să-i ieşim în cale.

Cea mai mare parte a primei jumătăţi de viaţă mi-am petrecut-o printre pomi. Strada mea, la Agnita, se numea Aleea Teilor. Şi chiar era o alee străjuită de tei şi castani uriaşi şi bătrâni, dar şi de un şirag tânăr şi puternic de plopi, pe malul apei. Toate casele erau înconjurate de grădini, livezi şi vii miniaturale. De jur-împrejur, dealuri. Tot „deal” era şi biserica-cetate săsească, ridicată în secolul XIII, cu zidurile ei masive şi cu o aşezare pentru eternitate.

După modelul saşilor, eram şi noi gata de drumeţii la sfârşit de săptămână, cu rucsacul în spinare. Păduri în jur, câte pofteai. Nimic nu mi se părea/pare mai minunat decât un deal împădurit. Mirosul, lumina, pacea misterioasă, foşnetul… Lemnul mă vrăjeşte. Îmi plac toate stările lui: copacul, ramura, rădăcina răsucită, frunza verde ori veştedă, mirosul de lemn tăiat – cea mai îmbătătoare mireasmă de moarte, egalată tot de o moarte verde, cea a fânului proaspăt cosit –, dar şi ciopliturile din lemn (tata, maramureşeanul, se pricepea la horbote cioplite, chiar dacă îşi petrecea ziua aplecat peste calcule şi cifre), mirosul de hârtie, de grindă veche, roasă de cari, de lemn afumat…

Arborele/copacul – temă simbolică extrem de răspândită. Simbol al vieţii, al ascensiunii şi verticalităţii, al ciclicităţii vieţii/morţii, el leagă trei straturi ale lumii – înaltul, adâncul şi superficialul/aparentul. Reuneşte, de asemenea, cele patru elemente (apă, aer, pământ, foc), conţinându-le ori fiindu-le destinat. Nu întâmplător, viaţa are un pom, cunoaşterea altul, iar moartea se însoţea în ritualuri din vechime cu un copac retezat. Arborele e, dacă nu primul, oricum cel mai vechi simbol al omului („omule, pomule…”). Deşi numele îi e masculin, în multe culturi simbolistica sa e feminină. Vegetal, visceral, fremătător, de o graţie rezistentă. Căci se cade să vezi mereu pădurea în spatele copacilor…