Șocurile cotidianului

Şocurile cotidianului de Mariana Neţ

LA VIITOR, CONTINUU
1.Tehnici de înregistrare

Vrând-nevrând, din când în când facem bilanţuri de un fel sau altul.
Am făcut şi eu, de curând unul, chiar dacă, precis, nu e original şi sigur are lacune.
M-am gândit la cât a evoluat tehnica de înregistrare şi redare a sunetului, în ultima sută şi ceva de ani. Mă refer, desigur, la aceea destinată uzului curent, nu la cea, supersofisticată, pentru profesionişti.
La începutul secolului XX, lumea avea – sau, în majoritatea cazurilor, îşi dorea să aibă – un romantic gramofon cu pâlnie, pe care îl operai învârtind de o manivelă.
Diverselor gramofoane, tot mai perfecţionate, le-a urmat patefonul. La început, tot învârtit de manivelă, iar apoi acţionat electric. Discurile lor erau de ebonită.
Tot cam pe atunci (nu cred că, pentru o asemenea discuţie „de principiu” au prea mare importanţă datele exacte) se mai făceau înregistrări pe cilindri de ceară. Se pare că acum numai la Londra mai există un laborator (poate, mai multe) cu tehnologii extrem de profesionalizate, care ar putea transpune aceste înregistrări direct pe suport magnetic sau chiar digital. Fireşte, la preţuri astronomice.
Părinţii şi bunicii noştri au apucat picapul şi discurile de celuloid. Am avut şi eu câteva picapuri, câteva – pentru că li se tot strica acul şi, în vremurile de tristă amintire, foarte greu găseai piese de schimb. Aşa că, după ce schimbam fiecare ac de două sau trei ori, urmat de câte un an în care ţineam picapul „de mobilă”, în cele din urmă îmi cumpăram un aparat nou.
Tot cam în acelaşi timp, dar pe o durată mai scurtă, mai era la modă şi magnetofonul. Magnetofon n-am avut şi nici nu mi-am dorit. Şi magnetofoanele au dispărut cam fără urmă. Se mai întâlnesc, poate, pe ici pe colo, la câte un post de radio, însă e de presupus că vor dispărea cu totul într-un viitor nu prea îndepărtat.
Nici nu ştiu măcar dacă, pe vremuri, adică acum vreo 30-40 de ani, se găseau de cumpărat, la magazin, benzi de magnetofon gata înregistrate sau erai nevoit să înregistrezi singur şi artizanal, acasă, muzica pe care voiai s-o asculţi.
Oricum, nici magnetofonul n-a avut viaţă prea lungă. El a fost înlocuit, destul de repede, de casetofon, o rudă a sa „mai perfecţionată” şi mai uşor de transportat.
Principalul avantaj al casetofonului erau dimensiunile mici, deci faptul că putea fi încorporat într-un aparat de radio, în casă sau în maşină. În plus, un casetofon putea funcţiona cu tranzistori – deci, virtual, oriunde. Ceea ce a făcut să fie repede produs şi în varianta walkman, care ne-a permis să ascultăm programele preferate pe stradă, în tren sau în avion, fără a ne deranja vecinii.
Cu toţii avem prin casă câte un radiocasetofon.
Însă nici casetele nu ne prea mai satisfac, de la apariţia compact-discurilor şi a aparatelor lor de redare – CD-playere – şi de înregistrare – CD-writere.
Compact-discurile redau sunetul mult mai fidel, rezistă la infinit şi pot fi, la rândul lor, portabile.
În plus, în varianta CD-ROM, se poate realiza, cum ştim, o combinaţie digitală între sunet şi imagine.
Pe foarte mulţi nu îi mai satisface însă nici CD-ROM-ul. Se ştie că, nu de foarte multă vreme, a apărut DVD-ul, care e capabil de minuni chiar şi mai mari.
Nu m-am referit aici şi la tehnicile de redare a imaginii: de la cinematograful mut, la cel sonor, de la ecranul cinemascop – la panoramic…, de la televizorul alb-negru (cu lămpi şi cu tub) la cel color, cu circuite integrate, mai târziu – cu cristale lichide, apoi cu plasmă.
Nu am amintit nici de videocasetofon, „strămoşul” de acum numai câţiva ani, al CD-playerului/CD-writerului şi al DVD-playerului/DVD-writerului.
Nu am amintit nici de TV-tuner de i-Pod şi de încă vreo câteva realizări ale tehnicii contemporane.
Pentru că ideea generală e aceeaşi: în decursul unei vieţi de om, adesea – în decursul unei generaţii, am fost nevoiţi să suportăm – fie că am dorit, fie că nu – mai multe şocuri.
Şi suntem perfect îndreptăţiţi să ne întrebăm ce va urma şi cât de repede.
Nu putem rămâne cu totul indiferenţi la faptul că am fost nevoiţi să ne adaptăm tuturor acestor noi invenţii, fie şi fără să ne dăm seama.
Iar aceste „zguduiri” continue – chiar dacă au fost „blânde”, „paşnice” – nu aveau cum să nu ne afecteze comportamentul şi reacţiile la o multitudine de stimuli.
Şi să ne strecoare în suflet un (vag) sentiment de insta-bilitate, insecuritate.

2. Sf şi anticipaţie

Şocurile tehnice la care suntem constrânşi să rezistăm sunt multiple şi ne asaltează din toate direcţiile.
Romanele lui Jules Verne, scrise în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, vorbeau despre submarine, călătorii cu balonul, ocolul Pământului într-un timp record ş.a.m.d. La vremea lor, erau considerate ştiinţifico-fantastice (de fapt, mai mult fantastice decât ştiinţifice). Însă au devenit, de multă vreme, texte de anticipaţie.
Prozele lui Van Vogt vorbesc despre exploratori pe alte planete şi despre concedii petrecute în spaţii intergalactice, cândva, în mileniul IV.
Şi ele au cam încetat a fi literatură de anticipaţie. Cu câteva zile în urmă, am auzit la radio ştirea că o companie americană de turism oferă – la preţuri de zeci de milioane de dolari, fireşte – scurte escapade în spaţiul cosmic, pentru iubitorii de experienţe inedite. Iar în curând, spunea aceeaşi ştire, şi câteva alte companii, îşi propun să ofere servicii similare. Concurenţa va duce, automat, cum este şi firesc, la scăderea preţurilor.
Şi aşa, încet-încet, peste un timp oarecare, e de aşteptat ca tot mai multă lume să opteze pentru vacanţe pe lună sau pe alţi aştri.
Problema e însă dacă, în asemenea împrejurări, concediile petrecute aici, pe Pământ, vor deveni mai ieftine sau dimpotrivă.
Teoretic, ar trebui să se ieftinească, de vreme ce „lumea bună” (snobii şi multimilionarii) va pleca pe o planetă oarecare. Pentru că ar trebui ca şi aici, pe Pământ, să mai vrea – şi, mai ales, să mai poată – merge cineva.
În realitate însă, s-ar putea să fie tocmai invers.
Oricât de puţine cunoştinţe de economie am avea, nu e greu de anticipat faptul că, după o perioadă în care o călătorie de o lună la New York va costa tot atât cât o săptămână la Mizil, un drum până la Paris va ajunge să coste chiar mai mult decât o croazieră interspaţială sau decât un sejur pe Marte.
Pentru că o călătorie cu avionul va fi considerată, probabil, echivalentă cu ceea ce este astăzi un voiaj „retro”, cu un tren „de epocă” sau cu un pachebot transatlantic.
Aşa că să nu ne facem mari iluzii!
Mă tem că Parisul ne va fi la fel de inaccesibil nouă, muritorilor de rând, chiar şi în epoca excursiilor transgalactice.

PRIMA DATĂ, ÎN STRĂINĂTATE

La începutul anilor ’70, adică spre finele acelei perioade de aparentă „deschidere” de la noi – cel puţin prin comparaţie cu anii ’50 sau cu anii ’80 – s-a întâmplat să ajung pentru prima oară într-o ţară occidentală.
Cred că este inutil să detaliez ce plăcut m-au impresionat magazinele superbe, vitrinele aranjate cu un gust desăvârşit, vânzătorii extraordinar de amabili.
Un astfel de şoc al diferenţelor, al defazajelor dintre civilizaţii l-a avut oricine a călătorit în Occident după al doilea război mondial.
L-am avut şi eu în primele câteva zile. Apoi, trebuie să spun că m-am acomodat şi că totul mi-a părut normal; cum şi era. Totul a ajuns să intre în orizontul meu de aşteptare.