E. M. Cioran. Despărţirea continuă a autorului cel rău

15,30 lei 13,80 lei

E. M. Cioran. Despărţirea continuă a autorului cel rău (eBook) – Marian Victor Buciu

Golește
ISBN: EB9786065940222 Categorie: Autor: Anul apariției: 2012 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

La zece ani de la moartea lui Emil Cioran – un studiu aplicat şi incitant despre viaţa şi opera sa, relaţia filosofului de la Răşinari cu marii gânditori ai lumii, dar şi cu ţara ce l-a dăruit lumii, cu care parisianul nu încetează niciodată controversele.

Un studiu de teorie şi istorie literară extrem de interesant şi util ce se adresează elevilor, studenţilor, precum şi publicului larg de cititori.

E. M. Cioran. Despărţirea continuă a autorului cel rău de Marian Victor Buciu

1. Privind cu mânie înduioşată la departele său, omul.

Cu el, omul nu încetează să parvină jalnic1. Se va spune că tot e bine, pentru că nu e-n derelicţiune. Oblojit, i se spală rănile, îi sunt cauterizate, supravegheate în in/evoluţia lor. Un om din aceia să-i pui la rană2, Cioran? Omul său a pierdut multe lupte, dar războiul existenţei sale continuă. Cuvântul „om”, să fie limpede, nu mai are nimic mândru în, vai, semnifica(n)tul său. „Om”, cât de detestabil răsună, urlă, geme, în pagina sa, acest cuvânt. Am făcut mai multe inferenţe prin cărţile sale, în căutarea omului. Recunosc că toate mi se par nesigure: aparenţe. Ontologia lecturii este purtătoarea unei adânci inconsistenţe? Poate la lumina literei să se revitalizeze oarecum. Nu-mi amintesc sezonul deschiderii promenadelor lectoriale, dar să eludăm mitul începutului. Mă pot considera intrat într-un muzeu cu pereţii scrişi, de care mă apropii, cu care mă identific sau cel puţin asociez, ori, dimpotrivă, mă îndepărtez, mă disociez. Orice s-ar spune, nu se poartă bine omul, în acest muzeu. Acel „merge” ascunde, aici, şchiopătatul dureros, dincolo, înaintarea de târâtoare. Cioran este un martor stăruitor, pasionat, care frecventează omul, şi nu doar ca vizitator de ocazie. Nu-l scapă din ochi, oricât de copleşitor ar fi dezolantul personaj: umbra, dublul său. Şi n-are un gând, o imagine preconcepută despre el. Se eliberează chiar şi de propriile sale [pre]concepţii. Uită, pe cât posibil, totul, pentru a vedea şi, mai ales, păstra totul. Gândul, prin pagină, în frază, îi trece, zburător, înfiorat. Variabil, ca natura. E însă o natură cu fixaţii, nu un spirit cu idei, iar fixaţiile îl intrigă, pentru că ele par a fi un soi de legi ce impun dependenţa. Să luăm seama, fixaţiile acestea nu sunt împietrite, rămân tot variabile, dinamice, un vârtej neîntrerupt, mai apropiat de mângâiere sau, [i?]reversibil, de devastare. Îngrozit de ce vede, ştie, înţelege, trăieşte şi, de ce nu?, scrie, varsă nesfârşite lacrimi ale catharsisului, iar elanul său profund conservator, retractil, pe vaste suprafeţe ale timpului, se supune, dintr-un instinct al obnubilării mitului înnoirii. Nu poate fi om nou, dar numai om. Iar omul este aşa cum a fost descoperit de greci, care l-au ridicat din temelii şi l-au acoperit salutar. Pentru că nu mai sună mândru cuvântul „om”, nu-i de admis o altă antropologie în afara uneia tragice (CA 187)3.

Omul nu există incondiţional iar condiţia umană, calitatea de a fi om îi despică starea şi gândul, între a fi plictisit şi distrus (CD 69). Extremele îl călesc, îl antrenează. Nu le depăşeşte. Nu [se] sucombă între ele. E mereu însufleţit de acestea, iar apoi le împacă uşor, cel puţin în scriitură, bine armată de plictiseala distrugătoare şi de distrugerea plictisită, ce se întrec în comunicare. „A deveni supraom îmi pare o imposibilitate şi o prostie, o fantezie ridicolă4.” (CD 69) Nu-i un visător, acum, Cioran. Uneori, ridicolul i se pare mai viu decât moartea iar comicul e alungat ca un demon fatal. Are unele fantezii mai controlate; cu vârsta, mai puţin controlate. Fixaţiile se lărgesc şi se adâncesc, dar nu-şi ies din forme. E aici o clară consecvenţă. Supraomul este exclus din condiţia devenirii posibile, înţelepte, realiste, a omului. Nimic de făcut, efectiv, în afara eliberării unor nostalgii fanteziste, declarate ca atare. Ele, da, pot fi suportabile, ca simple cuvinte sau utopii. Supraomul e imposibil, omul însuşi abia accede, înfăşurat în atâtea văluri de aparenţe, la posibil, iar dacă suntem în ireal, de ce n-am coborî mai mult, în visul unei geneze re-făcute? „Dacă ne-am fi putut naşte înaintea omului!” (N 59) Poate fi o nostalgie mioritică, una care, cum ar spune altcineva, n-a fost să fie.

Dacă omul este, esenţial, de neînţeles, se străduieşte admirabil să iasă – să nu intre! – în aporiile sale. Nu le ocoleşte, le reintegrează, ca – încă – unul atras de ne-nţelesuri pline de-nţeles. Omul e depozitarul lor. A acumulat neînţelesuri, le-a capitalizat şi le-a investit admirabil. L-au îmbogăţit, nu l-au sărăcit. Săracul om bogat, iată-l fixat într-o metaforă-oximoron de extracţie agrară: „Omul e o holdă de neînţelesuri” (ÎP 90). O bogăţie sterilă stârneşte compasiunea. Omul lui, adâncit în neînţeles, tocmai pentru că ştie –, e aici semnul esenţial al unei mistici afirmate –, este Tiberiu, împăratul preaiubit „pentru că omul i se părea de neînţeles”( IE 170).

Dacă e să caute în depozitul iconic al antropologiei, ar găsi o imagine care să justifice melancolica, ireala figură a omului. Ea nu provine dintr-o credinţă religioasă, ci dintr-un mit, dintr-unul literar. Tot scriitorii i se par mai creditabili. Multora dintre ei aproape că li se închină. E vorba de Don Quijote. Iată omul: „cea mai veridică imagine a omului din câte au fost vreodată create rămâne cea a cavalerului Tristei Figuri” (T, 133). Omul este o realitate ireală sau o irealitate reală. Ceva nefăcut, nedefinit, o in-devenire. Aşa „fiind”, el este inacceptabil, pentru sine inacceptabil. În opera sa, găseşte loc (S 171), pentru a o spune de-a dreptul, ca pe o propoziţie suficientă, pentru moment „definitorie”. E o concluzie, iar argumentele, nici până atunci, nici ulterior, nu-i vor lipsi. Toate fac din om o creatură defavorizată, ce nu trebuie ascunsă, pentru a fi într-adevăr apărată. Astfel, îşi află o linişte cu sine provizorie, depăşeşte, pentru moment – momentele scriiturii efective şi ale contemplării postscripturale: post-scriptum împăcat, nu trist…–, „acreala neliniştită” (CT 98), care impune respiraţia continuă. Apără omul, se apără pe sine, atunci când i se pare a fi condamnat. Nu o dată, omul este călău pentru om. E melancolizat de tot ce se închipuie ca slăbiciune. E o făptură care se ţine din puţin, mult nevolnică şi împovărată, omul: „omul, debilul şi inadaptatul prin excelenţă” (CT 20), „Omul acesta atât de vulnerabil, acest jupuit de viu…” (S 134). O creaţie ratată, judecă revoltatul, constituindu-se ca martor într-un proces fără rezultat cu Dumnezeu. Omul e martor ostentativ, nu martir supus. Nu-şi înţelege rostul şi ia ca succedaneu rolul, atât de la-ndemână, al revoltatului care-şi proclamă inocenţa şi iraţionalitatea pedepsei. Forţa lui rezidă numai în glas şi literă; în [d]enunţ. Umple timpul şi spaţiul, cu scandalul său neresemnat. Speră să obţină cel puţin gloria efemeră a acuzatului acuzator, care îşi estetizează cadavrul. Nu dispune decât de accente, şi le aşează în voie. Disperarea sa e astfel deplin măgulită. Nu-i un fel de rost aici? A fost el ratat, dar – iată, în chip de veritabil memento, virtuţile calificării împinse înainte – „magistral ratat” (CT 23). E o obsesie asta, nu atât să revendice, cât să ceară recunoaştere. Raţiunea divină poate fi „iertată”, deci înţeleasă, dar condiţia umană profund alterată nu s-a autentificat. Omul continuă să rămână o „pată neagră5 a creaţiei” (DR 19). Şi, „în genere, un animal bolnav” (CD 158), fundamental greşit din proiect, „un animal anormal (s.C.), prea puţin înzestrat spre a subzista şi a se afirma” (CT 13), incurabil, un „animal fără viitor” (T 265). O va mărturisi până la capăt: „Omul fiind un animal bolnăvicios, orice cuvânt sau gest al lui are valoare de simptom.” (s.C., M 12) Fiinţă în desfiinţare, nu posedă nimic, afară de conştiinţa că posesia îi este interzisă. E un infirm esenţial, scindat în laturile cele mai apropiate sau, cu un nou oximoron, un „neant6 lucid” (T 135). Toate acestea sunt circumstanţe care-l scot cumva de sub incidenţa judecăţii? Oricum, nu judecata este de prim ordin. Justifică, pentru ca apoi, eventual, să judece. Omul, arată el, este „un animal veninos7” (CT 152), răul este fundamental în el, dar nu trebuie astfel izolat, ci, mai curând, îmblânzit. De altfel, bineînţeles, lui, chiar şi lui însuşi, i se adresează. Condiţia umană e mizerabilă, gândeşte, şi aşa o trăieşte şi o înţelege, din postură omenească, înaintea tuturor, chiar el. Conştiinţa trebuie să nu se separe de acest blestem care, fiind înnăscut, e ca şi uitat. Iată ultimul cuvânt al bătrânului şi înrăitului mărturisitor (M 33). E un instigator la conştiinţa răului, Cioran, prezent pretutindeni, încât nu mai e nicăieri vizibil. A hotărât să vegheze la propria sa luciditate. Doar ea speră să-i amelioreze, dacă o schimbare este exclusă, condiţia. Între atâtea neajunsuri ce i se impun, propune şi el condiţia lucidităţii. Mai sus nu poate ajunge. Metafizica este o creaţie a lucidităţii. Omul fizic trăieşte în amăgire, metafizicul în dezamăgire. Iar dacă aşteaptă şi el, împreună cu ceilalţi, dezamăgirea (N 9), este pentru a o da în primire, fastă dar nu festivă, lucidităţii.

Cum să nu-l ia pe om sub protecţia sa – a fragilităţii retorice –, când el e sinonim cu nefericirea, îi poartă chipul, şi nu numai chipul, este, altfel spus, întruchiparea ei vie? Esenţa sa rămâne prin vocaţie nefericirea. „Omul nu poate fi esenţial (s. C.) decât în nefericire.” (CA 87) Pare a fi profund ataşat, dintr-un mazochism congenital, nefericirii, dar tocmai această aparenţă trebuie îndepărtată. Ce se află sub vălul ei? Tragedie sau farsă? Dacă farsă, condiţia umană, teoretic o moştenire veche, trebuie re-condiţionată. În marş spre mijlocul veacului, Cioran era ezitant. Acest barochizant al reflecţiei se-nchidea ca melcul în cochilie, neştiind ce ar vrea să spună, dar spunând tocmai că n-ar şti să spună altceva. „Nu se poate şti dacă omul iubeşte sincer (s.C.) suferinţa.” (CA 100) Dacă suferă sincer, faptul e cu atât mai, involuntar, comic. Se chinuie zadarnic, fără cauză şi, în tot cazul, fără scop. O măreţie pe care o trece cu vederea, ea înşăşi inutilă, ca suferinţa. De altfel, demnitatea suferinţei e tot suferinţă, încă una mai mare. Important e să se reţină că suferinţa se exercită în nefiinţă8. Nefiinţă e fiinţa sub chin. „Un animal ce poate suferi pentru ceea ce nu este, iată omul.” (s.C., ÎP 70) Această plantă conştientă (CT 89), miroase a cadavru (N 219). Va mărturisi că sperase mai mult decât să rămână cu mirosul de cadavru în nas. Singurul rost al omului i se pare dispariţia sa, de altfel promisă, Apocalipsa, şi nu numai, e cronica unei morţi anunţate.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “E. M. Cioran. Despărţirea continuă a autorului cel rău”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii