Amor și galanterie bucureșteană

15,60 lei

Amor şi galanterie bucureşteană (eBook) – Corneliu Şenchea

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065941113 Categorii: , Autor: Anul apariției: 2012 Colecții: ,
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Cititorul va redescoperi, citind această carte, istoriile, uneori-adeseori, scandaloase ale celebrelor cupluri bucureştene, inclusiv câteva din poveştile de dragoste care s-au legat între domniţele noastre şi străinii ajunşi la Bucureşti, fie în calitate de diplomaţi, fie de militari.
Nu lipsesc din aceste pagini nici artiştii din galeria „amanţilor magnifici” ai Bucureştilor de odinioară.

Un exemplu este povestea rivalităţii Eminescu – Caragiale în ceea ce-o priveşte pe Veronica Micle sau povestea dublei pasiuni a arhitectului Alexandru Oraşcu – pentru soţia sa Elena Marcovici şi pentru oraşul natal pe care visa să-l ridice din cenuşă şi ruine.

Un Bucureşti al Afroditei şi al lui Eros (cum îi mergea vestea încă din veacul fanariot, potrivit călugărului grec Daponte), nu era de închipuit fără evocarea vestitelor baluri din palatul Şuţu şi nici fără evocarea cuplului Grigore şi Irina Şuţu, arbitri ai eleganţei, ospitalităţii şi curtoaziei specifice secolului al XIX-lea.

Amor şi galanterie bucureşteană de Corneliu Şenchea

1.ÎNTRE EV MEDIU ŞI RENAŞTERE.
ÎNTRE POLITICĂ ŞI IUBIRE

Dragoste de domn, dragoste de boier

Nu spunem ceva nou atunci când afirmăm că la cumpăna dintre Evul Mediu şi Renaştere istoria Europei şi a Peninsulei Italice în special a consemnat adesea drame sângeroase al căror mobil era de cele mai multe ori, pe lângă politica dură a acelor ani, o intrigă de amor punctată de un adulter descoperit sau de nerespectarea unei alianţe între cetăţi pecetluită de un angajament matrimonial. Fiindcă, trebuie s-o spunem, în marile familii princiare instituţia căsătoriei capătă atributele unui adevărat instrument în marele joc politic pe tabla de şah a Europei, sau, la scară mai redusă, în viesparul italian, unde condottierii îşi dispută supremaţia cucerind sau pierzând în funcţie de noroc autoritatea asupra vreunui stat. Dramele unor cupluri ca Paolo Malatesta şi Francesca da Rimini, Ugo d’Este şi Parisina Malatesta, Bernardino Antinori şi Eleonora de Toledo, Troilo Orsini şi Isabela de’Medici iau naştere tocmai din această împletire nefirească între politică şi tainele inimii. Despre istoria lui Romeo şi a Julietei sale ce să mai vorbim? Nu s-a consumat ea oare într-o Veronă a anului 1303, când un principe ca Bartolomeo della Scala încearcă fără succes să concilieze cele două neamuri rivale în goana după funcţii şi privilegii politice, Capilettii şi Montecchii? Nu politica a fost cea care a dus la tragicul dez-nodământ, când Capuleţii i l-au sortit Julietei de soţ pe contele Paris, ruda principelui?

Nu trebuie să ne mire exemplul unei Lucrezia Borgia folosită de fratele ei, Cesare, ca pion în jocurile sale politice. Giovanni Sforza, Alfonso de Aragon şi Alfonso d’Este. Trei soţi dintre care a plătit cu viaţa cel pe care Lucrezia l-a iubit cel mai mult – Alfonso de Aragon, duce de Bisceglie.

Până în secolul al XVI-lea asemenea istorii nu s-au scris în spaţiul valah. Am spus că nu s-au scris, nu că nu s-ar fi consumat. Iar în veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea doar ecourile unor astfel de întâmplări au răzbătut până la noi, rătăcite în vreo cronică de curte sau în vreun document de cancelarie dom-nească. Odată cu stabilirea de către Mircea Ciobanul a noii capitale a Ţării Româneşti la Bucureşti, oraşul de pe Dâmboviţa îşi intră în rolul său, acela de „mamă eroină, născătoare de poveşti de amor”, după cum foarte plastic se exprima scriitorul Mircea Con-stantinescu.

Căsătoria dintre Mircea Ciobanul, domn al Ţării Româneşti, unul dintre fiii domnului Radu celMare şi domniţa Chiajna, fiica lui Petru Rareş, domnul Moldovei, a avut loc la sfârşitul lui iunie 1546. A fost unul dintre ultimele acte politice ale lui Petru Rareş care, înainte de a închide ochii, a avut satisfacţia de a vedea consolidată alianţa dintre cele două ţări române. Şi astfel, domniţa Chiajna a fost obligată să schimbe Suceava, cetatea de scaun a tatălui ei cu Bucureştii, cetatea în care Mircea avea să-şi stabi-lească reşedinţa. Prin urmare, o căsătorie politică, o căsătorie care rar era sortită unei iubiri conjugale trainice. Nu avem de unde să ştim cât l-a iubit Chiajna pe al doilea domn valah cu numele Mircea. Putem deduce însă acest fapt, ştiind că i-a stat alături în tragicele confruntări cu boierimea până la moartea acestuia, întâmplată în 1559. Ştia oare tânăra domniţă cărui om îşi oferise mâna? Ştia că Mircea obţinuse tronul din partea sultanului Soliman, prin mazilirea fratelui său Radu Paisie?

Chiajna fusese scutită de spectacolul sângeros prin care Mircea îşi inaugurase domnia. Acesta, cu un an în urmă, după intrarea în Bucureşti ca domn, ordonase execuţia unor mari boieri, dregători ai fratelui său, plecat în exil în Egipt. Căzuseră capetele comişilor Vintilă şi Radul, al stolnicului Dragul şi al spătarului Stroe, ultimul, un puternic dregător poate cu fumuri de domn, din moment ce pusese să-i fie zugrăvit chipul pe peretele bolniţei Coziei, ctitoria lui Radu Paisie. Căzuseră astfel câteva capete pentru a stinge neîncrederea noului domn în boieri. Neîncredere justificată într-o oarecare măsură care-l va urmări pe Mircea pe tot parcursul domniei. Ostilitatea marii boierimi se va manifesta cu atât mai mult cu cât Mircea se va înconjura de oameni noi ca postelnicul Dinga, Ioan Pitarul, Nan şi alţii, excluzându-i pe cei de viţă veche de la exerciţiul puterii. Se prea poate ca acest sângeros debut de domnie, fără precedent în istoria Ţărilor Române, aşa cum remarca istoricul Ştefan Andreescu, să fi fost sursa principală a coagulării marii boierimi împotriva lui Mircea şi a viitoarelor ciocniri violente consumate între zidurile Curţii domneşti de la Bucureşti. Da, Chiajna nu avea de unde să ştie ce fel de om era Mircea. Dar dacă l-a putut sprijini cu atâta tărie, dăruindu-i în plus un fiu, pe viitorul domn Petru cel Tânăr, şi continuând să lupte cu boierimea ostilă soţului ei, chiar şi după moartea acestuia, putem bănui că între zidurile Curţii Vechi de la Bucureşti s-a consumat o adevărată poveste de dragoste ale cărei dimensiuni le dă Alexandru Odobescu în nuvela sa „Doamna Chiajna”, când o pune pe eroina noastră să se înfrunte cu boierii ostili lui Mircea chiar lângă catafalcul defunctului ei soţ. Dar, până atunci, ea îi va fi fost alături atât în lupta cu rivalul său Radu Ilie, venit cu mercenari din Tran-silvania stăpânită de generalul Castaldo, omul Habsburgilor, cât şi în ultima confruntare cu boierii conduşi de spătarii Udrea şi Stanciu sau de vornicii Socol şi Stănilă. Alături chiar şi în răfuiala lui Mircea cu ginerele său, Barbul din Pietroşani, soţul uneia dintre fiicele lui. Deţinător al unor funcţii importante cum ar fi cele de spătar şi vornic, Barbu îşi va fi dovedit vitejia în lupta de la Periş, unde Mircea, la puţin timp după căsătoria cu Chiajna, înfrânge oastea boierilor condusă de Teodosie banul şi de Udrişte vistierul.

Când deodată, inexplicabil, Barbul fuge în Transilvania. N-o mai iubea pe fiica lui Mircea? Nici vorbă! Din nou politica îşi va fi spus cuvântul. Ginerele lui Mircea fusese atras în tabăra antiotomană. Dar ceea ce el nu ştia era faptul că guvernatorul Tran-silvaniei, cardinalul Martinuzzi, sârb care domnea în numele principesei Isabela şi al fiului ei, principele minor Ioan Sigismund, practica un dublu joc politic, între Habsburgi şi Poarta Otomană. Aşa că şiretului prelat nu i-a fost greu să-l extrădeze pe Barbul, predându-l oamenilor lui Mircea. Adus la Curtea domnească de la Bucureşti a fost torturat şi apoi executat la 2 aprilie 1548, în ciuda lacrimilor vărsate de fiica lui Mircea pentru iertarea soţului ei. Îşi va fi iertat ea tatăl? Nu putem şti. Ştim însă că peste câţiva ani una dintre fiicele lui Mircea, Stana, poate una şi aceeaşi cu prima, se va mărita cu tânărul Ivan Norocea din Răzvad, unul dintre ultimii boieri „noi” de încredere recrutaţi de Mircea şi care, după moartea domnitorului, poate ca o dovadă a iubirii sale pentru mult încercata Stana, îl va sluji cu credinţă pe fratele ei, Petru cel Tânăr, în lupta cu marea boierime, în calitate de postelnic şi logofăt. După mazilirea lui Petru cei doi soţi vor părăsi Bucureştii, atât de trişti şi de înneguraţi, pentru a trece în Transilvania, unde Ivan este primit în rândul nobilimii ardelene cu titlul de Sas-Sebeş.

Confruntările cronice între autoritatea centrală şi marea boierime vor continua să însângereze Curtea domnească. Una dintre acestea, revolta fostului postelnic Ghiorma împotriva domnului Petru Cercel s-ar putea face, aşa cum bănuieşte scriitorul Mircea Constantinescu, prudent însă în a nu duce mai departe ipoteza, în lipsa unor dovezi palpabile, ecoul unei alte poveşti de iubire furtunoase: cea dintre Petru Cercel şi Caplea, soţia lui Ghiorma. Motivele revoltei nu ne sunt cunoscute, dar este posibil ca printre ele să figureze atenţia acordată de domnul valah italienilor pe care îi adusese cu el şi care obţinuseră funcţii importante în aparatul de stat. Aşa este cazul geno-vezului Franco Sivori care devenise secretar al principelui sau al lui Andrea Demonogiani (căpitan al gărzii personale a lui Petru, formate din mercenari), militar încercat în luptele dintre Veneţia şi Imperiul Otoman, în arhipelagul grecesc. Înfrângerea revoltei puternicului dregător fusese urmată de profanarea mormântului soţiei sale. Jupâneasa Caplea fusese înmormântată în ctitoria ei: mănăstirea bucureşteană cu hramul Sfântul Nicolae, zisă „a Postelnicesei”, în amintirea Caplei. Actul de profanare fusese însoţit şi de alungarea călugărilor. Să fi fost aşadar acest fapt cutremurător expresia unei pasiuni devastatoare, poate neîmpărtăşite, sau aunei răzbunări postume pe familia rebelului Ghiorma? Nu vom şti niciodată. Mircea Constantinescu o asociază altei drame medievale consumate în Portugalia secolului al XIV-lea şi evocate de poetul Camőes în epopeea „Lusiada” şi de dramaturgii Henri de Montherlant şi Alejandro Casona în două piese de teatru: uciderea Inesei de Castro, iubita principelui Pedro cel Crud de către trei cavaleri, la porunca tatălui acestuia, regele Alfonso al IV-lea. Răzbunarea sângeroasă a lui Pedro, în urma căreia şi-a câştigat porecla, a fost urmată de dez-groparea osemintelor iubitei sale şi încoronarea moartei cu tot ceremonialul aulic. Aşa s-a născut legenda Reginei Moarte. În cazul lui Petru Cercel (interesantă şi coincidenţa de nume Pedro-Petru), varianta unei posibile iubiri ar îndulci puţin memoria pătată a dom-nului aventurier, format la şcoala grandorii şi a cruzimii italiene, despre care însuşi Petru vorbeşte într-un monolog imaginat de dramaturgul Mircea Dem Rădulescu, în piesa „Serenada din trecut”: „Venezzia cu negre gondole pe canal,/ M-a învăţat ghitara şi dalta, perfizia,/ Penelul şi pumnalul, iar Roma, poezia…”

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Amor și galanterie bucureșteană”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist
Close

Close
Accesează
Categorii