Disconfortul de a fi român

Disconfortul de a fi român de Ionel Necula

PREFAŢĂ

Traversăm vremuri grele. Buimăciţi de griji, de probleme gregare, oamenii îşi regăsesc greu rosturile lor fireşti. Trăim în imanenţă, în facticitate, în contingenţă, iar de condiţia noastră spirituală ne amintim rar şi fără prea multă convingere. Cei mai mulţi dintre noi, dintre cei care altădată ne mai interesam de reviste şi cărţi (profesori, economişti, ingineri, medici), acum ne mulţumim cu ceea ce ne oferă televizorul, iar din ceea ce ne oferă alegem emisiunile de sport şi de divertisment. Viaţă măruntă, gregară, lipsită de entuziasm şi de aspiraţii înalte. România, vorba lui Paul Morand, este un pământ tragic, unde totul sfârşeşte comic. Politicienii noştri n-au ştiut niciodată de principiul lui Jeremy Bentham: „Cât mai mult bine pentru cât mai mulţi”. Nu l-au ştiut şi nici n-au dorit să-l afle vreodată. Nu le-a păsat decât de propriile lor interese, de cele mai multe ori în discordanţă cu acela general, al ţării, al celor mulţi.

Am cosiderat de datoria mea să mă implic în procesarea problemelor ce tensionează ţara şi am făcut-o cu loialitate, cu înfrigurare şi cu credinţa că se mai poate îndrepta câte ceva din dezamăgirile care ne amărăsc viaţa. Trendul luat de societatea românească după Revoluţia din decembrie, calitatea precară a politicienilor noştri post-decembrişti ridicaţi, de regulă, din eşaloanele inferioare ale clicii lui Ceauşescu, jaful la care a fost expusă economia românească, au prelungit perioada de tranziţie mult peste durata necesară celorlalte ţări, trecute şi ele prin situaţii similare. Cei care au luat în primire politica românească de după Revoluţie n-au fost interesaţi de ruperea cu trecutul şi de instaurarea economiei concu-renţiale, au simţit că perioada de tranziţie, de confuzie şi bâjbâială, poate fi exploatată profitabil prin inginerii financiare ad hoc şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru prelungirea ei sine die. România n-a avut un cap limpede dispus să rupă toate punţile cu trecutul şi să-i imprime o evoluţie nouă, conectată la scara de valori a economiei de piaţă. Intrarea României într-un nou registru de evoluţie a avut de înfruntat rezistenţe enorme din partea celor înfeudaţi vechiului regim, tutelaţi şi încurajaţi de chiar şeful statului. Ulterior, a devenit evident că toată rezistenţa la ideea de reformare a societăţii româneşti provenea din partea foştilor securişti şi activişti de partid, interesaţi să extragă toate profiturile din devălmăşiile acestei perioade de tranziţie.

Erau aceştia împotriva curentului de înnoire şi reformare a ţării?

Nu erau, dar încercau să întârzie procesul cât mai mult, până când îi exploatează toate avantajele ce decurg din această stare de confuzie şi de vid legislativ. Capitalismul trebuia să-i prindă pregătiţi, ca proprietari şi moştenitori legitimi ai defunctei industrii socialiste şi cu depozite serioase în băncile din străinătate. Cum foamea acestora era mult mai mare decât putea oferi cadenţa privatizării s-au oferit suplimente: clisura Dunării, falimentul Bancorex-ului şi al altor bănci, megaafacerea FNI au fost compensaţiile clinice oferite de regimul Iliescu foştilor săi tovarăşi de idealuri comuniste. Slăbiciunea Revoluţiei româneşti a fost Ion Iliescu şi oamenii lui, preluaţi din cadrul vechilor structuri. Punctul slab al Revoluţiei româneşti şi toată vraiştea din România postrevoluţionară a fost Ion Iliescu, care n-a mai putut să se vindece de maladiile ideologiei de tinereţe şi-a înrâurit nefast întreaga devenire postdecembristă. Cei şase ani de guvernare iliesciană au fost suficienţi să inducă o buimăceală virusată şi o derută inflamantă.

La toate acestea s-a mai adăugat şi propaganda zgomotoasă şi deşănţată activată de cei din jurul lui, lansarea câtorva lozinci de efect şi cu priză la mulţime, prin care se stigmatiza emigraţia românească (cea revenită din pribegie, cu dor de ţară şi cu dorinţa sinceră de a pune umărul la drenarea ţării într-un alt registru de evoluţie). Devenit lider cu o majoritate confortabilă, Iliescu arbora o expresie deschisă, un zâmbet prefăcut, mâna tovărăşeşte cu galeria, făcea băi de mulţime, toate acestea contrastau profund cu grandilocvenţa cătrănită şi câlţoasă a precedentului. România n-a avut luciditatea Cehoslo-vaciei, care nu s-a poticnit de prejudecăţi atunci când l-a preferat în fruntea statului pe Vaclav Havel. Emigranţii români erau în continuare stigmatizaţi în vremea lui Iliescu mai dihai decât pe vremea lui Ceauşescu. Propaganda iliesciană, aşa de bine însuşită în vremea tinereţii lui consomoliste, funcţiona cu precizia unui mecanism de ceasornic. Toate la noi s-au desfăşurat altfel de cum ar fi fost firesc.

Mi-am tot risipit poziţionările prin ziare încercând să surprind câte ceva din zbuciumul acelei perioade. Cel mai mult m-a cutremurat indiferenţa faunei noastre politice – indiferenţă la problemele adevărate ale ţării şi pusă pe căpătuială rapidă. România şi-a ratat multe oportunităţi de evoluţie, dar cauza nu trebuie căutată în afara ţării, ci în propriile noastre impotenţe, în obtuzităţile cronice şi patologice în care se complac politicienii noştri.

Drama României a fost, nu de acum, ci de multe decenii, calitatea slabă a politicienilor, absenţa arderii pentru ţară, pentru problemele ei, dispoziţia de a substitui oricând interesul naţional cu o brumă de avantaje personale. Toate negocierile statului român cu companii şi firme străine s-au finalizat în defavoarea statului român. Şi, de fiecare dată, experţii români care au negociat dezetatizarea unor componente ale economiei naţionale au devenit, de regulă, înalţi funcţionari ai companiilor cumpărătoare, cu venituri ce sfidează sărăcia noastră economică. Să fie vorba despre o compensaţie pentru îngăduinţa arătată în timpul negocierilor? Toate contractele României – şi cele referitoare la construcţia de autostrăzi şi cele prin care s-au înstrăinat resursele de petrol şi gaze naturale, au fost încheiate în defavoarea noastră. E adevărat că unele au fost renegociate odată cu schimbarea puterii, dar marile privatizări, în general, au rămas bătute în cuie în forma în care au fost convenite de negociatorii români.

Multe din problemele României postdecembriste sunt aluvionate din nesăbuinţele vechiului regim comunist; deconspirarea colaboraţioniştilor, lustrarea lor, cumularea de averi imense într-un timp record, legitimarea calităţii de revoluţionar cu privilegii la care nici n-ar fi îndrăznit să gândească Bălcescu sau Avram Iancu, sunt probleme inedite pentru societatea românească. Planeta se grăbeşte şi, odată cu ea, oamenii. Noile categorii de ciocoi nu mai au răbdarea vechilor latifundari cu averi agonisite pe parcursul mai multor generaţii, ci însăşi ţara. Interese de grup, sistemul de cotizare la vârf şi raţiuni electorale malefice i-au făcut pe guvernanţii noştri să arate o nepermisă îngăduinţă faţă de cercurile oligarhice puse pe căpătuială rapidă, în gaşcă şi fără riscuri. Că aceste cercuri oligarhice proveneau din cadrele de nădejde ale vechiului Partid Comunist şi din cadrele securiste era evident, dar puterea politică era deja aservită noilor şnapani şi nici pe departe n-ar fi consimţit la atitudini ferme, necomplexate şi profilactice. Mai ales guvernările pesediste ne-au convins că, în paralel cu indiferenţa lor faţă de ţară şi durerile ei, şi-au arătat adevărata clasă în ţepuirea avuţiei naţionale. Marian Vanghelie, într-un moment de sinceritate involuntară, ştia ce spune când constata că, spre deosebire de celelalte guvernări, el şi colegii lui pesedişti deveniseră meşteri neîntrecuţi în căpuşarea economiei naţionale.

Nicio guvernare n-a fost alcătuită din îngeri, dar niciuna n-a operat cu atâta cinism la distrugerea pa-trimoniului economic naţional. Puterea pesedistă a răşluit tot din ceea ce putea răşlui. Reactivaţi politiceşte prin uşa din dos a PSD-ului, foştii securişti şi activişti de partid erau legaţi între ei printr-o coardă de alpinism. Se-mbogăţeau cu toţii sau dispăreau cu toţii. Din nefericire, s-a împlinit prima alternativă