Cenzura a murit, trăiască cenzorii

20,30 lei

Cenzura a murit, trăiască cenzorii (eBook) – Marin Radu Mocanu

Golește
ISBN: EB9786065940734 Categorie: Autor: Anul apariției: 2012 Colecții: ,
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Pentru a încerca, acum, să răspundem la o întrebare firească: de ce Partidul unic s-a preocupat atât de „militant” de literatură şi artă, asumându-şi însărcinarea de a le „îndruma” şi „educa”?, aducem cât mai multe probe documentare ale vremii, începând cu a doua parte a deceniului cinci al secolului trecut şi cu întregul deceniu al şaselea.

Suntem conştienţi de faptul că ţinem în mâini o carte incendiară.

Cenzura a murit, trăiască cenzorii de Marin Radu Mocanu

PRECUVÂNTARE

Fenomenul propagandistico-cenzural, cunoscut şi ma-nifestat la noi – prin Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (D.G.P.T.) – ca instituţie de stat, 1948-1989 (din 1971, Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, iar din 1977 ca Direcţia Literaturii şi publicaţiilor din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste), fenomen manifestat structural în toate domeniile vieţii culturale, cu repercursiuni incalculabile asupra producţiei cultural-ştiinţifice, a fost cercetat în arhiva D.G.P.T., a C.C. al P.C.R. (Secţia Propagandă şi Agitaţie) şi a Ministerului Culturii şi Cultelor.

Lichidarea societăţii civile în anii ’50 a făcut posibilă dispariţia libertăţii de gândire şi expresie pe tot cuprinsul ţării şi la toate nivelurile – cu accente specifice în cultură prin dogma proletcultismului (manifestată) ca expresie a realismului socialist – a generat autorhia politicului comunist ce a supus întreaga sferă a domeniului creativ controlului ideologic, din chingile căruia s-au mai putut desprinde, parţial şi temporar, evaziuni rezistenţiale, întreprinse, în special, de scriitorime şi alţi oameni de cultură, sub diverse forme.

În demersul nostru publicistico-istoriografic, invocând mărturii de arhivă, am plecat de la dorinţa şi necesitatea de a face cunoscut acest fenomen opiniei publice în general, generaţiilor tinere în special, cu întreagă viaţă culturală din acea vreme, în care intelectualitatea noastră creativă, în majoritatea ei, nu „a trădat” (după unii), ci a ripostat şi a rezistat prin scris şi operă.

PORTRETE ÎN RELIEF

Pentru a încerca, acum, să răspundem la o întrebare firească: de ce Partidul unic s-a preocupat atât de „militant” de literatură şi artă, asumându-şi însărcinarea de a le „îndruma” şi „educa”, este necesar să aducem cât mai multe probe documentare ale vremii începând cu a doua parte a deceniului cinci al secolului trecut şi cu întregul deceniu al şaselea.

Să ne aruncăm, mai întâi, privirea pe registrul de evidenţă al Societăţii Scriitorilor, Ziariştilor şi Artiştilor din România (S.S.Z.A.), unde scriitorii erau potretizaţi după starea socială şi orientarea politică, reală ori presupusă; Mihai Beniuc era prezentat astfel: „Fiu de ţăran, a acumulat în suflet revolta mai multor ani de umilinţă şi suferinţă”, fiind consolat mai departe pentru faptul că volumul Un om aşteaptă răsăritul (1946) „a provocat poetului ciocniri supărătoare, în vreme ce volumul Cântece noui a fost salutat cu entuziasm de critică şi marele public (!)”.

Lui Aurel Baranga, redactor-responsabil la „Urzica”, i se pregătea încă din anii ’48 o trambulină de intrare în primul eşalon al „noii” literaturi: „Opere valabile sunt cele de după 23 august 1944, pe măsură ce scriitorul şi-a însuşit ideologia marxist-leninistă, în volumele Ninge peste Ucraina (1945), Vocea Americii (1948)” ş.a.

Mihai Davidoglu, cel care „…de mic copil a muncit din greu la Galaţi pentru a întreţine familia”, primeşte premiul Academiei pentru piesa Minerii şi alt premiu pentru Cetatea de foc – fiind lesne de înţeles că „pictorii” puneau destule vopseluri în conturarea profilului „socialist” al dramaturgului…

Petru Dumitriu era pictat în culori pastelate „alternative”: „…Însuşirea ideologiei marxist-leniniste a însemnat un factor hotărâtor în evoluţia sa. Saltul realizat de la Euridice la Duşmănie şi Bijuterii de familie este dovada maturizării (!) scriitorului, atât sub aspect ideologic, cât şi din punct de vedere al mijloacelor de expresie”.

Marin Preda este pus şi el pe şuvoiul „înnoirii” şi prezentat favorabil noului curent literar, fiind considerat (prin Întâlnirea din pământuri), „un profund cunoscător al ţărănimii (…), critică relaţiile sociale născute de gospodăria ţărănească individuală, iar concluzia exprimă necesitatea de transformare a ţărănimii şi ascuţirea lipsei de clasă (sic!).

Se poate concluziona, din orice punct de vedere, că activismul şi dirijigismul se înfăţişau de la început ca două sperietori ale proletcultismului.

AUTORUL (INTER)NAŢIONALISMULUI PROLETAR

Noua (aşa-zisă) literatură destinată (exclusiv) maselor largi populare nu putea fi scrisă – după teoreticienii de-atunci – decât conform învăţăturii leniniste, convingere pe care o avea şi publicistul Silviu Brucan (în editorialul „Sub steagul invincibil (!) al leninismului”, din „Scânteia” nr. 1330/21 ian. ’49), aserţiune susţinută astfel: „Lenin a biciuit în cuvinte pline de ironie usturătoare lipsa spiritului de partid a apolitismului în artă şi ştiinţă. Câţi oameni ai artei şi ştiinţei din ţara noastră, ascultând de îndemnul partidului nostru, nu şi-au regenerat activitatea şi au devenit folositori cauzei proletariatului, inspiraţi de principiile lui Lenin şi Stalin”.

„Adevărul brucanist” avea o acoperire reală, dovadă că la noi plecau la edituri şi tipografii numai autori sovietici (şi câţiva ruşi), cu cărţi despre Uniunea Sovietică şi ritmul industrial socialist, mişcarea sindicală, rolul creator al poporului sovietic ş.a. În vreme ce autori ca Tudor Arghezi (Ochii Maicii Domnului), Perpessicius (Menţiuni critice), Al. Philipide (Scriitorul despre arta lui), Marcel Proust (În căutarea timpului pierdut), Al Piru (Opera lui Ibrăileanu) erau refuzaţi la tipar „din lipsă de fonduri…”. Se interziceau, de asemenea, tipărirea şi a altor autori: „Pe urmele Mântuitorului – însemnări de călătorie la Ierusalim” (preot M. Trifa), Românismul dintre Prut şi Histria (preot T. Popa), Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 (Biblioteca „Astra”) ş. a., pentru a fi editate: Despre agitaţia politică (M. I. Calinin), Despre însemnătatea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917 (Iudin), De ce nu şi-a luat valea boier Măceanu (Gh. Bicaz), Moş Simion dă bineţe tractoarelor (Gh. Dem. Pan), Brigada cântă pe mai multe voci (S. Fărcăşanu), Tânăra Gardă (Fadeev) ş.a.

Din fericire, la Editura pentru Literatură şi Artă, păstorită încă de marele om de cultură Al. Rosetti, se continua pe cât posibil editarea unor cărţi de cultură naţională şi universală, fiind reeditaţi scriitorii: V. Alecsandri, N. Bălcescu, I. L. Caragiale, Ion Slavici, Ion Creangă, respectiv, Tolstoi, Cehov, Balzac, Mark Twain.

Ofensiva aceasta ideologico-cenzurală a convertit/confiscat – pentru câştigarea credulităţii maselor populare – şi, memoria lui M. Eminescu în felul cum s-a conceput sărbătorirea centenarului naşterii poetului (15 ian. 1950) (a cărui operă era redusă doar la „Împărat şi proletar”, „Scrisoarea a treia” şi „Epigonii”), ca fiind inspirată, se zicea, „direct din literatura şi viaţa poporului şi prin aceasta este apropiată de înţelegerea poporului”.

Nimic, aşadar, de mirare şi… încântare!

INDICAŢII DI(S)CREŢIONARE

Direcţia literară a Ministerului Artelor şi Informaţiilor ocupa un loc special, în anii ’50, în structura ministerului, având menirea să îndrumeze şi să direcţioneze activitatea celei mai „performante” arme a proletcultismului – literatura, se spunea într-o dare de seamă a acesteia din ianuarie ’50, mai ales în ceea ce privea „combaterea ascuţită şi cât mai eficace a ideologiei burgheze”, ca şi „îndrumarea activităţii instituţiilor care se ocupă cu editarea şi difuzarea cărţilor literare în aşa fel încât să se asigure ca masele muncitoare să capete (!) numai cărţi pozitive de natură să joace un rol activ în epoca de reeducare (!) a maselor şi de făurirea unei conştiinţe cetăţeneşti şi de muncă noi”.

Obiectivele principale ale Direcţiei… vizau: circulaţia cărţilor şi curăţirea difuzării lor de toate rămăşiţele fasciste şi reacţionare, în general; instrumentarea criticii literare în vederea orientării creaţiei literare – în documentul respectiv se mai preciza că recuperarea moştenirii literare „care nu ar cunoaşte decât câteva nume de «scriitori combatanţi» – n-ar fi fost prea bogată, aceasta rezumându-se şi reducându-se doar la „scriitorii luptători” Al. Sahia şi Al. Toma, „dârzi şi înscrişi pe linia partidului”.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Cenzura a murit, trăiască cenzorii”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii