Eu şi El. Însemnări despre Ceauşescu

Eu şi El. Însemnări subiective despre Ceauşescu de Ion Ianoşi

1

Decembrie 1989. Janina şi nepotul nostru, Alexandru, se aflau în vila 4, care, împreună cu mai spaţioasa vilă 2, le era rezervată scriitorilor, pe Cumpătul, în complexul de „creaţie şi odihnă” din subordinea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Pe la mijlocul lunii îi vizitasem pentru câteva zile. De odihnă nu mai era vorbă, îi cuprinsese pe toţi o febrilă nerăbdare. Discuţiile se învârteau în jurul aceleiaşi obsesii. Trebuia să se întâmple ceva – acel ceva aşteptat de atâţia. Zicea Ileana Mălăncioiu: o să-i comunice lui Andrei Pleşu, deocamdată exilat la Teţcani pentru nesupunere, un reproş al ei… doar când va fi numit ca nou ministru al culturii. Fănuş Neagu intra la fiecare prânz în sala de mese, cu braţele larg desfăcute şi cu aceeaşi voce tunătoare: încă nu-i nimic – mai aşteptaţi! Şi aşteptam cu toţii; cu sufletul la gură.

Nu-mi amintesc să fi aflat prea multe despre tulburările din 17 decembrie de la Timişoara. În ziua de 20 m-am întors la Bucureşti pentru un examen cu studenţii mei de la Facultatea de Filosofie. Seara am urmărit la televizor, siderat, discursul „istoric” al dictatorului, de după revenirea sa din Teheran. Ne aflam în plină demenţă; ne puteam aştepta la represalii crunte, extinse cine ştie până unde. M-am culcat abătut, am dormit agitat. A doua zi, pe 21 dimineaţa, m-am dus cu metroul la facultate. Era ultima zi de sesiune, numai pentru studenţii anului IV, ceilalţi erau deja în vacanţă. Etajul Facultăţii de Drept, unde ne aciuisem, era aproape pustiu. Am început examenul de estetică. Într-o pauză am intrat la secretariatul de alături, dar m-am retras instantaneu: radioul transmitea mitingul convocat în piaţa dintre Comitetul Central şi Palatul Republicii pentru înfierarea trădătorilor; tocmai îşi urla fidelitatea unul dintre vorbitori, n-am fost curios să aflu cine anume, scenariul părea cel obişnuit, cunoscut de mult, doar că, de astă dată, mai înfricoşător.

Examenul a decurs normal. Ca de obicei, scosesem dintre bilete singurul care urma prescripţiile – nici pe acelea până la capăt, întrucât absenta numele sacrosanct – şi pe care figurau, impersonal, „Indicaţiile Congresului al XIV-lea al PCR cu privire la sarcinile literaturii şi artei”. Îl păstram în buzunar, numai după un timp îl introduceam în teancul de bilete la care se răspunsese. Tertipul era cunoscut, practicat de unii colegi, până şi dintre cei de la „socialismul ştiinţific”, în orice caz de apropiaţii profesorului Radu Florian, grupul nonconformist al acelei catedre. La un moment dat a intrat în sală prorectorul însărcinat cu treburile organizatorice, s-a interesat dacă totul decurge normal, a plecat imediat – mi s-a părut un control de rutină, nimic ieşit din comun.

Am predat catalogul, am plecat acasă, tot cu metroul şi tot pe la gară, ocolind centrul. Nu ştiam nimic despre ce se întâmpla acolo. Îmi rămâneau câteva ore până la trenul spre Sinaia. Le-am folosit pentru a termina epilogul cărţii mele despre Tolstoi. Scriam Romanul unei drame de câţiva ani, ca pe un soi de „par lui męme”, cu ample citate între comentarii. Voluminosul montaj mă extenuase, dar îmi şi servise ca refugiu, mă salvasem prin Lev Nikolaievici, am pus-o pe Janina să-mi traducă din nou toate fragmentele de care aveam nevoie, fiindcă descoperisem destule inexactităţi, mai ales „înfrumuseţări”, la traducătorii anteriori, deseori asociaţi câte doi, unul cunoştea rusa, celălalt ştia bine româneşte. Întotdeauna am îndrăgit simetriile, finalul de an îmi surâdea pentru sfârşitul de volum – şi ca o compensare. Nu bănuiam ce „rimă” extraordinară îmi rezerva clipa.

Am scos telefonul din priză ca să nu fiu deranjat. De câteva ori am tresărit la zbârnâitul unui elicopter zburând la joasă altitudine. Nu i-am acordat atenţie, se mai întâmplase nu o dată, vieţuiam într-un univers militarizat. Am pus punctul final, am indicat data exactă, 1989, solstiţiul de iarnă.

[Completare. Manuscrisul, curând acceptat de Editura Univers, avea să zacă mult la tipografie şi nici n-ar fi fost luat în lucru dacă nu aş fi primit sprijinul lui Ion Vartic şi Zigu Ornea, din comisia însărcinată să definitiveze lista cărţilor subvenţionate de Ministerul Culturii; şi dacă în cele din urmă ministrul, ajuns, iată, chiar Andrei Pleşu nu ar fi oprit tentativa unei redactoare de la editură de a-mi amâna, dacă nu de a-mi înmormânta, cartea. Ea a apărut, în prima ediţie, în decembrie 1991, într-un tiraj mic de 1000 exemplare, epuizat imediat. Sub amintita indicare a datei de încheiere, am introdus următorul „P.S. Datarea de mai sus este riguros exactă: am încheiat cartea pe 21 decembrie 1989. Astfel cezura istoriei a constituit, prin voia întâmplării, şi o cezură în munca mea. Deşi publicarea volumului a întârziat – pentru a da seama cât mai exact asupra opţiunilor mele din 1988-1989, menţin textul în mod intenţionat fără nici o modificare. Octombrie 1991.” Am eliminat acest Post Scriptum din ediţia a doua, Tolstoi, de astă dată cu subtitlul Romanul unei drame (1998). Mai adaug că iminenta lansare a ediţiei întâi am comunicat-o tatălui meu, la spital, pe 8 decembrie 1991. Nu ştiu dacă m-a înţeles, era duminica referendumului noii Constituţii şi m-a tot rugat să urmăresc ca urna volantă să treacă şi prin salonul lui ca să voteze. Interesându-mă, am aflat că, fără ştirea lui şi a altora ca el, votul îi fusese de acum înregistrat – un fel de rimă târzie a alegerilor din 1946. L-am liniştit, ne-am luat rămas bun, am avut presimţirea că pentru totdeauna, de aceea m-am întors din uşă, să-l mai văd o dată. A murit după două ore. Spitalul nu m-a anunţat decât luni dimineaţa. Marţi l-am înmormântat; prin zăpada înaltă ne-am croit cu greu drumul până la mormânt. Apariţia ultimei mele cărţi scrisă în epoca „prerevoluţionară” a coincis astfel cu pierderea tatălui meu iubit, Iuliu Steinberger.]

Reiau firul întâmplărilor din 21 decembrie. Când am pus telefonul în priză, tocmai suna în draci. Mă chema Radu Cosaşu, cu o voce isterizată şi vorbe în doi peri. Chiar nu ştiu nimic? Nu aud elicopterul? N-am habar de ce se petrece? Apoi – a sunat la uşă Sorin Ştefănescu, ginerele meu. Abia de la el am aflat detaliile răzmeriţei din piaţă şi ale fierberii în continuare din centru. Trecuse cu greu prin mulţimea în clocot şi printre cordoanele de soldaţi. Acasă îl aşteptau Maşa cu cei doi copii mici, Vladimir şi Toma. Era cazul să-l readuc de la Sinaia şi pe cel mare, împreună cu Janina, pentru „reîntregirea” familiei.

Seara, în compartimentul de tren se citea pe feţe tensiunea. Până la Ploieşti călătorii s-au studiat doar. Apoi au trecut la aluzii – şi brusc s-au dezlănţuit. O familie din Constanţa, care făcuse o escală în drum spre o staţiune de munte, ne-a relatat cum au nimerit, cu copiii, în busculada din centru şi cum se strecuraseră cu greu printre tancuri pentru a ajunge la gară. Ascultătorii, din ce în ce mai slobozi la gură, nu conteneau cu supoziţiile. Era un semnal inedit, zăgazurile se rupseseră, frica era pe cale să dispară. Când am coborât din vagon, fiecare le-a urat celorlalţi să ni se împlinească dorinţa.

I-am găsit pe locatarii vilei de pe Cumpătul adunaţi în holul de lângă intrare. Comentau surescitaţi evenimentele. Jumătate de noapte am ascultat ultimele ştiri captate din lume, la radioul portativ al lui Toma George Maiorescu, din cămăruţa vecină cu a noastră. În dimineaţa zilei următoare, 22, am încercat în zadar să obţinem legătura prin telefon cu Bucureştiul. La barul de lângă restaurant, Fănuş Neagu, Ioana Crăciunescu, alţi câţiva, lângă radioul deschis, se puseseră pe băut votcă. A urmat comunicatul cu „trădătorul Milea”. Tensiunea crescuse la maximum, dar cu presimţiri euforice. Un militar a intrat în căutarea şefului complexului de odihnă, au ieşit împreună, Fănuş l-a interogat apoi pe responsabil şi ne-a liniştit: nimic grav, îl interesa altceva (ce, nu am aflat).

Incertitudinea persista. Noi trei ne-am hotărât să ne întoarcem acasă neîntârziat. Unii ne-au sfătuit să nu ne pripim, în Capitală ar fi lupte, aici e linişte. Nu ne-au convins. (Pe T.G.M. l-am lăsat acolo cu splendidul său câine. Mare mi-a fost uimirea când aveam să-l revăd curând pe micul ecran ca preşedinte al unei formaţiuni ecologiste proaspăt înfiinţate.)

În Sinaia ni s-a făcut foame. Am intrat în bufetul expres de peste drum de hotelul Pallas. Difuzorul transmitea muzică. S-a întrerupt brusc, din studio răzbăteau zgomote stranii, parcă de scaune răsturnate, apoi, dintr-o dată, o voce sugrumată de emoţie: suntem liberi, am scăpat – a fugit! Atunci, sau imediat după, a vorbit Ana Blandiana. Consumatorii din jur, fericiţi şi descumpăniţi, încă nu se manifestau expansiv. Dar am comandat o băutură şi am toastat. În câteva minute, pe stradă, bucuria înfrânsese definitiv prudenţa. Am coborât în gară. Pe peron – agitaţie, în tren – şi mai şi. Oamenii nu-şi mai stăpâneau fericirea. Controlorul n-a mai cerut biletele, într-o asemenea zi, spunea, se călătoreşte gratis. În compartimentul alăturat se asculta radioul, ştirile erau contradictorii, iar comentatorii alternau speranţa cu neîncrederea. Zvonurile panicate se stingeau însă rapid, unii cântau, alţii deschiseseră sticle de vin şi ţuică, exuberanţa nu avea limite. Pe şoseaua şerpuind pe lângă calea ferată maşinile circulau cu farurile aprinse, claxonau fără întrerupere, oamenii ne făceau semnul victoriei, arborau tricoloruri improvizate, confecţionaseră la repezeală şi steaguri albe din prosoape, lenjerie, chiar izmene, pe care le fluturau pe geamurile autoturismelor, semn al unei iminente vieţi în sfârşit paşnice. Sirenele locomotivelor cu care ne încrucişam pe drum sunau continuu. Părea să se fi instalat fericirea generală pe pământ