Oameni. Fragmente de a fi om

15,30 lei 13,10 lei

Oameni. Fragmente de a fi om (eBook) – Dragoș Rizea

Golește
ISBN: EB9786066681995 Categorie: Autor: Anul apariției: 2017 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Cartea de față răspunde unor întrebări majore: ce este omul? Cine este omul?  De ce este omul?

Cartea cuprinde teme subiective de meditație, filosofie diletantă și analiză psihologică, în genul unor confesiuni, fiind structurată pe trei părți. Cuvintele abuzive reprezintă o gândire fragedă, haotică, puerilă, prima descoperire a propriului gând în contradicție cu gândirea lumii și cu gândirea proprie în altă fază a ei, necesitatea dublării gândirii în dezacordurile ei.
Dialogurile sunt descoperirea minții personajului în proprie minte, descoperirea personajelor vieții și amintiri fugare ale unor întâmplări obișnuite care primesc subiectivism paranoic.
A treia parte primește obiectivitatea, așa zisă universală, a unui anumit Narator, care  reinterpretează și reintegrează gândurile unui anumit om, ales la întâmplare, dar decis totuși de circumstanțele cărții. Dovedirea că omul îi însumează pe toți, lumea.

Oameni. Fragmente de a fi om de Dragoș Rizea

1.
Cuvinte abuzive: Psihologia contrazicerii

Stau cu capul lipit de geam. Nu m-aş dezlipi de el pentru nimic. De fapt, acum stau într-un scaun fără să mă pot mişca sau nu ştiu dacă pot sau mintea mea îmi spune să rămân lipit de scaunul ăsta dement. Pentru că mă supun capului meu şi rămân aici. Dar în acelaşi cap, în altă parte a lui, mai puţin malefică, stau în acţiunile mele trecute, pe care sunt din ce în ce mai sigur că nu le voi mai putea face. Şi uneori îmi sclipeşte ideea că o să mor lipit de scaun şi că el se va transforma în sicriu mie.

Poveştile trecutului meu mă presează mai mult acum, mă absorb şi vor să-mi spună ceva. Doar că le înţeleg cu greu, fiindcă uneori îmi vorbesc toate deodată. Pe care s-o ascult din ele? Toate cred că au dreptate, iar mie mi se pare că se contrazic. Apoi apare ultima idee, care îmbracă forma unui personaj şi-mi spune că, fiind cea mai obiectivă, d-asta am ajuns în situaţia sinistratului, contrazicerile mele, adică, m-au adus pe scaunul singurătăţii, departe de privilegiile trecutului pe care eu le ignoram. Dar văzându-mă încă nedumerit, îmi zice direct că sunt un prost şi că de voie m-am adus în camera asta sigilată pe veci de vreun efor al mişcării.

Trecutul, aşadar, e prezentul capului meu. Parcă mă văd visând cu ochii deschişi şi sunt dispus la vise veşnice. Stau cu capul lipit de geam. Ce rece e geamul! Îl găsesc aburit şi dornic să primească din căldura feţei mele. Îl gândesc un pic şi îmi pot imagina că el e bariera ce separă lupta aerului rece de afară cu aerul şi corpurile calde din interior. Sărman geam! Subiectiv cum sunt, nici măcar nu-l mai consolez în imaginaţii de prisos şi îmi strivesc tăcut mai tare obrazul de el.

Ăsta-i primul loc al sălăşluirii gândurilor mele spre introspecţie. Mă mulţumesc să cred că de atunci încolo am luat-o pe drumuri întortocheate, care dădeau în câteva alte cărări strâmte care presimţeam că duc spre o ieşire largă, dar pe care nu am apucat, de frică.

După momentul ăla, adică găsindu-mă pe drumurile lugubre amintite şi prins în stări de melancolie distrugătoare, am decis să cred într-un oarecare scop al pesimismului şi să fiu motivat de voinţa ratării.

Ţi-am zis, acum stau pe scaun, dar în capul meu se poartă un jurnal, un propriu film, sper că ai înţeles. Sper că ai înţeles că nici măcar nu mă pot ridica să văd dacă în cană mai e vreun strop de apă, că aş avea nevoie de puţină apă. Ajută-mă tu, fantomă invizibilă!

Tu-te naibii de fantomă, himeră a râsului, rizibil tot…

Personajele capului meu începuseră să râdă de mine încă de pe atunci, chiar de atunci când stăteam cu faţa lipită de geam. De atunci am auzit un ecou, apoi o voce, care m-a bântuit multă vreme, care îmi sugera că vrea să mă ajute, dar pe care o vedeam mai mult încurcându-mă. Apoi toate celelalte personaje sinistre mi-au apărut cu vorbe aiuritoare despre cum este mai bine, despre cum să trăieşti mai bine, dar toate fără vreun sens, că multe din vorbele lor se contraziceau…

Era altă lume în camera din care nu mai ieşeam. Camera era altă lume. Iar dacă cineva mi-ar fi spus că o să rămân înţepenit într-o cameră cum era aceea în care leneveam şi că mi se trage tocmai din starea anterioară care mă copleşise, oare m-aş fi ferit de obiceiul confuz? La fel cum m-am ferit de iubire, de oameni, de a scrie pe foi mototolite şi de a fi? Pentru că odată mi-am interzis toate astea. „Pune mâna şi scrie toate gândurile astea!” mi-a zis Criticul mai demult, când eu puneam aceeaşi întrebare oricăruia dintre ei, pentru a afla ce-mi pot spune cei care mă cunoşteau atât de bine.

Mă gândeam eu să scriu ceva, să rămână, să-mi demonstrez mai târziu ceva, apoi că mi-a spus-o şi el, asta aveam să fac. Am luat o foaie şi am aruncat pe ea cuvinte pe care le prindeam din ce gândisem când eram plecat departe cu mintea…

…Îţi vin atâtea idei în cap şi dai să le prinzi, dar ele zboară. Parcă ideile călătoresc prin minţile oamenilor, iar unii le prind şi le folosesc. Ideile nu sunt utile sau nefolositoare, ele doar vin şi dispar lăsând urme, încât uneori îţi aminteşti că aveai habar despre… iar acum nu mai ştii nimic. Şi aş vrea să trec toate ideile pe o hârtie murdărită, dată mie de vreun romantic. Să fac într-o zi toate lucrurile inutile de care sunt capabil. Să greşesc fără vreo dorinţă de a nu o face şi să nu mă simt vinovat. Să-mi păcălesc conştiinţa şi să o reeduc. Oamenii poate mă vor urî, când ei nici măcar nu mă cunosc. Oamenii nu cunosc nimic. Sunt nişte păcălici. Am experimentat sute de ei. Toţi diferă, miliarde de fizionomii, de particularităţi. Dar toţi sunt la fel, de aia se cheamă oameni. Niciunul nu diferă. Lumina îi diferenţiază, iar noaptea îi aseamănă. Comparaţii şi cuvinte, idei despre oameni, toate sunt de un real inutil, pentru unii care nu merită nimic. Să scrii pentru oameni e necesar, dacă din câteva milioane doar unul înţelege ce-ai scris. Ei ştiu să citească, dar nu reuşesc, nu vor să citească. Şi atunci e inutil să scrii. Să te rogi pentru oameni e folositor, dacă măcar unul se roagă pentru tine. Oare e inutil să te rogi pentru oameni?

E inutil să te rogi pentru oameni. Oamenii ăştia proşti nu reuşesc să înţeleagă. Ei nu ştiu să creadă. Iar dacă mi-ar fi dat un strop de înţelepciune l-aş da oamenilor proşti. Unii l-ar vinde, alţii l-ar ascunde ca să nu-l piardă. Stropul de înţelepciune e mic de tot, încât unii trec pe lângă el şi nu-l văd. E atât de mic încât nimeni nu l-a prins până acum. Unii cred că se poate salva lumea cu puţină înţelepciune, iar alţii cred că lumea oricum se va pierde. Parcă au auzit ei undeva că se pot muta munţii cu puţină înţelepciune. Dar ei nu ştiu, nu cunosc, n-au mai citit… de mult. Iar credinţă nu mai au deloc…

…Am scris prima dată. Criticul a fost primul care mi-a zis că nu e bine, nu e convingător, nu i-a plăcut. Filosoful mi-a zis: „E încercat prea dramatic pentru o ironie care iese din prima oricui. De fapt nici măcar nu e o ironie…” Iar Ignorantul mi-a zis, când eu i-am spus că mai scrisesem câteva povestioare înainte: „Dar tu scrii mai mult spre meditaţie…”, iar dacă-l întrebam dacă a citit o anumită operă, îmi răspundea că a auzit de aşa ceva sau că a citit, dar demult şi a uitat, sau îşi reamintea povestindu-mi că în copilărie citise mult, dar vâltoarea tinereţii l-a dus pe alte căi, poate ale ignoranţei, încât a uitat de tot cărţile.

Aşa că nu înţelegeam de ce Criticul îmi spusese să scriu, apoi să-mi arunce foile în faţă, pe Filosof îl credeam prea pedant, iar altora, îmi demonstrasem că nu e necesar să le explic vreo idee, dacă ei sunt plecaţi spre a nu mă asculta sau se arată ignoranţi în general.

M-am întors pe scaun convins că trebuie să fie ceva mai dur pentru ei, pentru cei care ar şti să aprecieze corect o pagină plină de cuvinte, şi am scris ca pentru un individ care mi-a zis că trebuie să-nvăţ şi eu să ţin predici, toţi oamenii o fac, căruia parcă îi părea rău că mă cunoaşte.

…Şi poate eu sunt cel mai prost din lume, cel mai neadaptat. Poate sunt cel mai neîndreptăţit să vorbesc sau să însemn ceva. Poate dacă mă voi sinucide iadul mă va respinge, iar dacă aş face mii de fapte bune raiul nu mă va primi. Sunt cel mai superficial, cel mai superstiţios. Moartea mă decapitează în fiecare clipă, deşi cred că oricui i se întâmplă, în realitate eu sunt singurul…

Gesturi simple pentru a-ţi defini discursul. Gesturi simple îmi vin în minte. Vorbesc despre o mărime inimaginabilă şi întind braţele. Încerc în mintea celui care ascultă să proiectez un obiect. Încerc o comparaţie, dar cel care mă ascultă dispare dintr-odată, fără să-l observ, doar după asta… Eu fiind prea absorbit de propria descriere. Am încetat să mai vorbesc vreodată. Să ascult o poveste plictisitoare e mult mai obositor decât să vorbesc şi nu ştiu ce să aleg. Mă-ntrebam dacă îmi va fi vreodată de folos să ascult oamenii care au nevoie de consolare. Când eram copil poate mi-aş fi imaginat că pot face oamenii fericiţi chiar renunţând la fericirea mea, la binele meu presupus. Ca un mucenic al fericirii. Ascultam oamenii în alt sens. Iar acum nu mai văd şi nu mai aud nimic din ce ştiu ei să exprime. Să ajuţi un om nu e chiar atât de greu, abia după aia vine partea grea, când nu ştii dacă fapta e una benefică şi uneori te-ntrebi de ce a trebuit să ajuţi un om care nu e imposibil ca peste o vreme să te pună în încurcătură. Voiai doar să faci oamenii fericiţi, iar ei n-au înţeles. Atunci nu înţelegi de ce nu te poate înţelege nimeni şi te întrebi: sau eu n-am ştiut să mă fac înţeles? Până la urmă nu e chiar aşa greu să te faci înţeles, nu e greu să vorbeşti. Eu n-am mai vorbit niciodată…

…Am scris a doua oară. Criticul mi-a râs în faţă şi după ce s-a oprit a început din nou să râdă şi mai tare. Filosoful mi-a zis: „E prea subiectiv şi deloc profund. Astfel de copilării nu trebuie exprimate aşa. Ce să-nţelegi…?”

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Oameni. Fragmente de a fi om”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la contul dvs. și pentru alte scopuri descrise în politică de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Categorii