Cosmoza. Iubirea cosmică

19,70 lei

Cosmoza. Iubirea cosmică (eBook) – Elena Petreșteanu

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065944015 Categorie: Autor: Anul apariției: 2014 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Cosmoza, demonstrată aproape matematic într-o construcţie originală, este drumul sacru al împlinirii. Iubirea cosmică e ideea de raport între Dumnezeu și lume, un raport întemeiat pe compatibilitate și justificat prin deosebire.
Fără ea, creația s-ar destrăma. Cu ea, cele depărtate se apropie, se unesc, se înalță și devin asemenea.

Un parcurs temerar al gândului între generarea, degenerarea şi regenerarea noastră.

Cosmoza de Elena Petreșteanu

Partea I.
Cunoaştere nostalgică

Motto: Cunoaşterea începuturilor străvechi este esenţa Căii (Lao Tzu)

Orientarea gândirii umane către începuturile sale şi căutarea permanenţei unui Adevăr unic, dincolo de orice distanţare între oameni, naţii, doctrine, ştiinţe, între Cer şi Pământ, e o chemare înnăscută mânată de nostalgia originii sau dorul întregului.

Fiinţa umană ştie, mai mult sau mai puţin conştient, că nu doar răspunsul la întrebarea Cine sunt? ci şi răspunsul la întrebarea Încotro mă îndrept? – scopul suprem al existenţei – se află tot la originile sale. În planul demiurgic al lumii. Nostalgia vine poate şi din nevoia de odihnă în simplitatea Adevărului mai vechi decât ameţitorul timp. Căci din puritatea lui au izvorât şi apoi s-au depărtat în timp şi spaţiu feluritele puncte de vedere culturale sau istorice şi poate s-au denaturat, dar tot către puritate cu necesitate converg.

Pentru a-l întrezări, măcar, gândul temerar tot caută cheia cunoaşterii – o himeră care se arată fugar în lumina orbitoare a Cerului (himera = lumina dorită – Platon, Cratylos) – iar ideea de la care îi porneşte căutarea, ca de la o axiomă, este cea a unei identităţi esenţiale a lumii văzute şi nevăzute, la temeiul ei.

Credinţa adâncă a sufletului într-un Adevăr absolut pe care îl presimte în orice aspect formal sau derivat al Lui poate veni doar din ştiinţa tainică, inexplicabilă, a acestei identităţi de sine, adică a unei unităţi permanente, eterne. Căci numai un ceva comun a toate ce sunt şi există poate face ca ele să poată conlucra şi comunica în compatibilitate, să poată fi cunoscute prin similitudine, să crească şi descrească asemănător cu sine prin coerenţă şi consecvenţă, să se dezvolte la infinit şi să se poată reduce conceptual la o singură cauză cu infinită putere de a fi: esenţa lumii.

De aceea, poate cel mai mult suspină sufletul după infinitul nemuritor ce a intrat captiv în el, întruchipare a lui, după infinitul Cerului exilat în lutul Pământului până îl va clarifica.

Ideea că a existat o Vârstă de aur în copilăria umanităţii, o stare paradisiacă în care omul vorbea cu Dumnezeu şi din care a căzut, dar în care se va întoarce la împlinirea vremurilor, răzbate mai din toate scripturile de căpătâi ale celor de odinioară. În acele timpuri preistorice, în care basmele noastre povestesc cum Dumnezeu se plimba pe Pământ cu Sf. Petru care poartă cheile înţelepciunii, Cerul era nedepărtat de Pământ, se spune, adică oamenii erau mai aproape de ceea ce se numeşte spirit decât de ceea ce se numeşte materie. Ei convieţuiau cu ideile pure, le vedeau însufleţite în mesagerii lor şi le venerau pentru că le cunoşteau binefacerile şi rigorile, pentru că le simţeau vitalitatea în tot ce pulsa în jur: copaci, animale, fenomene ale naturii, ciclicitate, evenimente, fiecare cu rostul şi legea proprii.

Străbunii noştri aveau se pare un soi de conştiinţă cosmică şi a lumilor superioare mai puternică decât conştiinţa de sine şi decât cea a realităţii înconjurătoare. Trăind într-o lume a ideilor animate, aveau sentimentul sacrului în tot ce exista unit de aceeaşi lumină inteligibilă difuză, înainte chiar ca ea să devină sensibilă.

Adevărul esenţial, pătruns intim în inima omului, se dezvăluia atunci în mod direct şi imediat, prin ceea ce astăzi numim intuiţie intelectuală pură, minţilor capabile să-l primească şi să-l ducă mai departe ale maeştrilor, exponenţi ai diferitelor neamuri. Reflectat după măsura fiecăruia, din absolut a devenit derivat, păstrând esenţa lui dar nuanţându-şi substanţa după menirea fiecărui neam în mersul lumii. Tot aşa s-au născut şi diferenţele culturale, de mentalitate şi de doctrină, care sunt doar diferenţe de funcţionalitate şi nu de esenţă. Şi pentru că împreună compun şi animă, fiecare la locul lui, carul lumii, tot împreună îl pot face şi înţeles.

Adevărul absolut ne-a purtat de atunci continuitatea încriptat prin oracole, mandale, scrieri sau cărţi sfinte, basme, în disciplinele şi artele anticilor, păzit prin Misterii şi Tradiţie de denaturare şi abuz. Veniseră vremurile când ideile pure începură să se retragă în lăuntrul lucrurilor pe care le arătau ochilor şi care le purtau prin lume, veşminte de care oamenii deveniră mai interesaţi. Nemaivăzându-le, ei mai întâi le-au neglijat, apoi le-au cam uitat şi atunci lucrurile, înstrăinate de conceptele lor formatoare şi vii, cu timpul nu le-au mai semănat şi calea către ceea ce sunt în puritatea lor absolută s-a înceţoşat. Realităţile lor veşnice aşteaptă tăcute, însă, să ne mai însufleţim credinţa în ele, aşa cum ne dau ghes basmele, pentru că doar credinţa e legătura între lumea lor nevăzută acum şi lumea noastră din ce în ce mai fragmentată în părţile ei întoarse de la sine.

Credinţa, insuflată la origini şi împrospătată prin revelaţiile care au apărut de mai multe ori de-a lungul timpului, culminând cu Întruparea, a lăsat calea deschisă către acest plan de care omul e legat nu numai prin rudenie ci şi prin nevoia de sens etern şi hrană nemuritoare. Credinţa a rămas singurul străjer al rădăcinii noastre spirituale şi intelectuale şi de aceea singurul martor al tendinţei de dezrădăcinare, iar practicile religioase actualizează în taină legăturile cu acel tărâm, dincolo de înţelegere şi de reamintirea noastră.

Ceea ce însă pentru noi, acum, înseamnă doar credinţă, în Antichitate era închegat simbolic şi venerat şi în ştiinţă, deci a recupera rădăcinile înţelesurilor vieţii noastre înseamnă şi a contempla simbolurile şi formalizarea raţională a disciplinelor antice, înseamnă a urmări firul luminos ce uneşte scrierile esenţiale care perpetuează Adevărul fragil şi delicat, păstrându-i taina şi, prin ea, infinitatea. El se mai arată minţii care vrea să priceapă lumea, atât în inepuizabilele sensuri ale Tradiţiei sau în locul comun al reflexelor ei relative doctrinare cât şi în ceea ce a rămas din artele, ritualurile şi practicile societăţilor arhaice care o conservă.

Adevărul e căutat nu numai de cel care vrea să ştie ci şi de cel care crede atât de mult în El, încât îl adulmecă peste tot pentru a-şi îndestula întreaga fiinţă înfometată: şi cuget şi simţire şi trup. E trăitorul mistic conştient, având cugetul fierbinte, căruia nu-i este suficientă trăirea mistică, oricât i s-ar spune: credinţa se trăieşte, şi drama cunoaşterii lui vrem să o povestim. Iar gându-mi îi ia urma de parcă ar şti.

Renaşterea Antichităţii e deja fapt prin descoperirile ştiinţifice şi progresul cunoaşterii, care aduc din ce în ce mai mult în actualitate viziunea ei integrată într-o ştiinţă sacră şi unitară care se cere reînviată. Căci ştiinţa actuală e fragmentată în ramuri înstrăinate care par să nu aibă o tulpină comună şi aceeaşi rădăcină în Marea carte a naturii şi a universului cu Cerul lui cu tot. Ea a lăsat la o parte spiritul.

Or, sufletul doar mijloceşte spiritul aşa cum trupul doar mijloceşte sufletul, fiind totuşi natural ordonate fiecare şi intelectual analogic împreună create.

În acelaşi fel, orice operă de creaţie e concepută pornind de la o idee fundamentală pe care o îmbracă, o întinde, o justifică şi o însufleţeşte, cu care e pusă în acord şi al cărei obiect e şi fără de care nu poate fi înţeleasă în ansamblu, unitar. Iar atunci când porneşti de jos în sus şi vrei să o înţelegi, dincolo de limbaj şi alegoria multidimensională care rezonează în tine potrivindu-se cu tine, se află un singur tâlc.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Cosmoza. Iubirea cosmică”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii