Un deceniu de literatură română

Un deceniu de literatură română de Răzvan Voncu

Moartea criticii?

Este o sintagmă care revine tot mai des în discursul anumitor critici, în ciuda faptului că revistele literare sunt dominate, din ’89 încoace, de forme şi manifestări ale criticii. Este reală această dispariţie a criticii literare ca disciplină? În ce sens se poate vorbi de ea? Şi, nu în ultimul rând, dacă acceptăm moartea criticii, ce punem în loc?

***

Înainte de toate, vreau să evit abordările conjuncturale. Desigur că mulţi critici au abandonat disciplina, în favoarea politicii sau gazetăriei. Desigur că revistele literare au devenit publicaţii confidenţiale, scrise şi citite de mici cercuri de „iniţiaţi”. Desigur că şi cartea de critică a devenit mai rară.

Totuşi, nici unul din aceste fenomene nu explică vizibila diminuare a funcţiei şi prestigiului literar al criticii. Pentru că, dacă unii critici – puţini – s-au apucat de altceva, alţii – foarte mulţi – continuă să-şi exercite magistratura. A apărut chiar o nouă generaţie de critici, aflată azi în jurul vârstei de 30 de ani. Deocamdată, nu văd printre reprezentanţii ei nişte posibile vârfuri, însă numărul mare de tineri care se îndreaptă către critică este un semnal încurajator. În fine, dacă tirajele şi audienţa revistelor literare au scăzut, diversitatea şi dinamismul fenomenului revuistic au crescut. Producţia de carte de critică autohtonă s-a subţiat, însă traducerile de critică literară occidentală s-au înmulţit salutar.

Spaţiul universitar, de asemeni, a devenit, prin excelenţă, un spaţiu critic.

De ce, atunci, „moartea criticii”?

***

Cred ca o primă explicaţie e de aflat în însăşi funcţia criticii literare. Care este aceea de creare a unui spaţiu de valori, cu ajutorul instrumentelor spiritului critic (o formulă posibilă, desigur, simplificatoare, de configurare a valorii ar fi informaţie plus critica informaţiei). Un spaţiu de valori poate fi creat numai într-o societate structurată pe ideea de valoare.

Or, societatea post-industrială în care, târâş-grăpiş, am intrat nu este o societate de valori. Ci de informaţii. Chiar aşa se şi numeşte, în operele noilor sociologi şi viitorologi: societatea informaţională. Iar specificul informaţiei, spre deosebire de valoare, este – vezi mai sus – tocmai absenţa spiritului critic!

***

Nevoia socială a criticii a dispărut, din păcate. Trăind într-o compeţiţie acerbă, editurile nu au nevoie de critici şi critică literară, ci de publicitate. Publicul, înconjurat de oferta sufocantă a unei societăţi mediatice, nu are nevoie de analize şi disocieri de valori, ci tot de informaţie. Scriitorul, la rândul său, confortabil instalat în drepturile pe care i le conferă libertatea de exprimare şi relativa uşurinţă cu care, datorită tehnologiei, produsul său ajunge pe piaţă, nu are nevoie de evaluarea creaţiei sale, ci tot de publicitate.

***

Chiar dacă literatura, ca fenomen de masă, s-a transformat într-o relaţie de consum, între autor şi cititor, mediată de publicitate, mai există fenomenul lecturii specializate. Acesta este inerent şi, cel puţin deocamdată, inatacabil, câtă vreme societatea are nevoie de limbaj, deci de studiul limbii şi literaturii. Spaţiul filologic – însemnând licee şi facultăţi de profil, cu toate ramificaţiile lor: institute de cercetare, biblioteci şi, parţial, industria cărţii – alcătuieşte un domeniu privilegiat al lecturii profesioniste, deci şi al discursului critic.

E de prevăzut o rapidă retranşare a criticii literare în spaţiul Universităţii şi o ocupare – care până acum n-a existat – a acestui teritoriu al lecturii specializate. Cu alte cuvinte, o critică literară cu caracter intensiv, în locul celei de până acum, extensive.

***

Fireşte că această mutaţie va produce transformări pe ambele planuri. În planul literaturii de masă, critica se va transforma în publicitate curată, cum era în vremea lui Heliade-Rădulescu. Astfel, ea îşi va pierde legitimitatea morală şi, odată cu ea, orice raţiune de a exista. Fireşte, nu exclud apariţia unor fenomene de excepţie, care, făcând concesii consumismului, să continue a exercita o oarecare funcţie de orientare într-un spaţiu de valori, după cum nu se poate exclude, în principiu, posibilitatea ca anumiţi critici să îşi păstreze audienţa şi autoritatea, ca demersuri literare strict personale. Însă şi în Occident asemenea fenomene (un Bernard Pivot, în Franţa, pentru primul caz, un Marcel Reich-Ranicki, în Germania, pentru cel de-al doilea) sunt foarte rare şi nu au un impact real asupra supravieţuirii disciplinei în ansamblul ei.

***

… Sau, mai degrabă, transformarea criticii? Spuneam, în secvenţele anterioare, că spaţiul universitar a devenit un refugiu primitor pentru critica relegată din spaţiul public. Transferul este, evident, benefic pentru Universitate şi, de altfel, s-a petrecut deja în Occident, de mai bine de trei decenii. Universitatea este, prin definiţie, un teritoriu al conservatorismului. În perioada dintre cele două războaie mondiale, când marii critici erau Lovinescu şi lovinescienii (Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu şi, mai ales, G. Călinescu, acesta din urmă, retras strategic sub stindardul Vieţii Româneşti), la Universitate predau literatură Iorga, Mihail Dragomirescu şi Caracostea. Nici unul dintre scriitorii care alcătuiau splendida noastră „pleiadă modernă”, nici măcar cei care erau ei înşişi universitari (Blaga, bunăoară), nu erau studiaţi în Facultatea de Litere.

Refugierea criticii literare în Universitate aduce un plus de mobilitate spirituală şi de deschidere acestei instituţii, premise pentru o nouă abordare a actului literar, la nivelul lecturii specializate.

***

Dar este benefică această retragere pentru critica literară în sine?

N-aş mai fi aşa de optimist. Critica literară, după cum îi explica Vianu unui reprezentant al generaţiei ’60, este o instituţie şi o profesie liberală, în sensul cel mai larg cu putinţă. Liberală şi, adaug eu, burgheză. Condiţia ei de existenţă este independenţa pe care ţi-o asigură absenţa unei necesităţi utilitariste în practicarea exerciţiului critic. Pe scurt, gratuitatea actului critic.

Or, Universitatea este un spaţiu în care, fără să fie exclusă cu totul speculaţia intelectuală, utilitarismul este la el acasă. Există programe de studiu, există bibliografii obligatorii, există norme didactice. Încercând să se „strecoare” şi să „profite” de mijloacele Universităţii, critica literară va fi/ este obligată să adopte multe din protocoalele acesteia. Teme critice şi istorico-literare se transformă în teze: de masterat, de doctorat, post-doctorale.

***