Celălalt versant

15,60 lei

Celălalt versant (eBook) – Aura Christi

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9789731925967 Categorie: Autor: Anul apariției: 2011 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Poeta, eseista şi prozatoarea Aura Christi propune o radiografie a vieţii literare şi a celor mai interesante cărţi apărute în ultimul deceniu literar.

Cartea se adresează elevilor, studenţilor, precum şi publicului larg de cititori.

Celălalt versant de Aura Christi

I.DIALOGURI CU UMBRA ZEILOR

„Înălţaţi-vă prin spirit şi formulaţi-vă idealul.”
Dostoievski
„[…] dacă restrânsa Castalie ar fi fost lumea, lumea întreagă, diversă şi totuşi de nedesfăcut, în loc de a fi o lume mititică sau un fragment insolent şi silnic din ea! Dacă pământul ar fi o şcoală de elită […].”
Hermann Hesse
„Tot ce este departe de Dumnezeu are un caracter provincial.”
Nikolai Berdiaev
„În mod cinstit, un om nu poate vorbi decât despre el şi despre Dumnezeu.”
Emil Cioran

SIHASTRUL DIN PARIS

Gestul de a scrie despre Emil Cioran este echivalent cu dorinţa de-a atinge marea cu degetul. Imposibil de egalat, se pare, în contradicţie, dominat de paradoxuri inexplicabile în aparenţă, capricios şi bombănitor, un mare lector care citea, în primul rând, din pasiune, din exprimata – extatic şi rece – dorinţă de a se înţelege, înainte de toate, pe el însuşi, nu pe autorul cărţii din faţa lui; un erudit cum rar, tot mai rar, întâlneşti în zilele noastre, aplecat peste cărţi nu pentru a acumula noi cunoştinţe, ci pentru a încerca să afle, să găsească (ce naivitate, Doamne!) cum să facă suportabilă existenţa, decadent şi romantic (considera, adecvat probabil, că a greşit secolul în care s-a născut, poporul la sânul căruia a văzut lumina zilei, a greşit fiinţa!), strâns în el însuşi, căutând pururea ceva, poate, imposibil de depistat; având acei ochi de o inumană, concentrată, absolută candoare… Tot ce se poate spune despre Cioran sună fals. Nu pentru că n-ar corespunde realităţii. Ci, mai degrabă, fiindcă atunci când afirmi ceva despre această personalitate, opera sa parcă te împinge să luneci pe culoarele contradicţiei, să infirmi, să faci praf şi pulbere aserţiunea precedentă. Cred că e la mijloc încă un detaliu peste care se poate trece nu uşor. Puţini dintre scriitorii mari – se pare că Cioran face parte din acest trib de aleşi – au posedat arta de a trăi propriile cărţi, de a transforma propria operă în literă de lege pentru ei înşişi. În cărţile lui Emil Cioran există tone, megatone de viaţă. Acest om de litere este nebănuit de viu în tot ce face, gândeşte, proiectează. Nemăsurat de viu în tristeţile, disperările, căderile sale… Dar, mai ales, în bucurii.

Este, aceasta, o constatare tuşantă, cu care te alegi în urma lecturii celor trei Caiete cioraniene, editate sub egida Humanitas-ului. Caiete ce înfăţişează un Cioran familiar unui lector-admirator, apropiat şi, în egală măsură, necunoscut. Aceste Caiete sunt o surpriză absolută şi, în pofida felului de a fi cioranian, funciar marginalizat, neahtiat de a face din fiinţa sa un spectacol – surpriza e şi una spectaculoasă. Cine ar fi presupus, acum câţiva ani, cine ar fi bănuit că nimeni altcineva decât autorul Ispitei de a exista… ţinuse, începând cu 26 iunie 1957 şi până în 1972 – deci, pe întinderea a circa cincisprezece ani – un jurnal?! El, care era împotriva diverselor témoignages…

Cele trei caiete impunătoare au fost alcătuite din treizeci şi patru de caiete de însemnări, note, comentarii, găsite de prietena sa de o viaţă, Simone Boué, care le-a încredinţat Bibliotecii Doucet. Cioran a ţinut aceste instrumente de lucru – caietele – pe biroul său din mansarda situată în celebra Place de l’Odèon. Pe primul caiet, precum ne informează în succinta prefaţă Simone Boué, stă notat: „Toate aceste caiete vor fi distruse”. Însă nici unul din aceste instrumente n-a fost aruncat, nici ars… Însemnarea subliniată a gânditorului de la Răşinari denotă, evident, faptul că el nu intenţiona să încredinţeze tiparului bruioanele sale. Dar, nedistrugându-le, ciornele sunt dovada vie a nedorinţei lui Cioran de a se despărţi de ele. Tot Simone Boué specifică acurateţea şi grija cu care au fost păstrate cele treizeci şi patru de caiete – sfâşietoare spovedanii secrete.

Caietele pot fi considerate drept un jurnal, cu câteva, substanţiale, rezerve. Nu vom găsi, pe parcursul celor peste o mie de pagini, un program al omului de litere Cioran, descris în amănunţime; nu vom depista obligaţiile inerente atunci când un creator se decide să ţină riguros, zilnic sau aproape zilnic, un jurnal în care să consemneze tot ce face, scrie, gândeşte. Obligaţia de a face însemnări pentru autorul Exerciţiilor de admiraţie se axează pe universul laboratorului de creaţie; pentru Cioran acesta e un mod de a fi în miezul cuvintelor în perioadele de sterilitate, reală sau falsă. E un fel de a rămâne fidel sieşi.

Caietele cioraniene mai sunt, poate, un soi de anticameră a cărţilor sale, în curs de elaborare. Găseşti, în paginile ciornelor, în germene, volumele ce urmau să apară. De fapt, Cioran e acelaşi pretutindeni. Dacă am încerca să susţinem că în eseuri Cioran este… mai reţinut, mai echilibrat, am intra pe pista erorilor. Exact şi nemilos, în primul rând, cu el însuşi până la autodenigrare, până la distrugerea sinelui, cârtitor şi războinic, pornit împotriva lumii, împotriva a tot ce mişcă împrejur, dar, mai întâi, împotriva lui însuşi, sihastrul din Paris, îmblânzindu-şi furiile, metehnele, bolile, face exerciţii de înţelepţire, realizând, în mai multe rânduri, că nimic nu este, probabil, mai străin de felul lui de a fi decât înţelepciunea. Boala este o şcoală pentru acest ultim mare ucenic al lui Schopenhauer; şi Cioran nu chiuleşte de la ore, nu are cum, pentru că trupul (leşul, cum îi spune el furibund, îndemnându-se să înveţe din mizeria propriului corp) îi dă încăpăţânat lecţii, îi dă semne dureroase că există: scriitorul e chinuit, câte o jumătate de an, de un guturai persistent, apărut după ce se lasă de fumat, suferă din cauza furnicăturilor reumatice… Boala acaparează locul oricărei pasiuni:

„Am suferit prea mult ca să mai simt cu-adevărat mari pasiuni. Le-au luat locul bolile mele.”

Bolile dictează afinităţi, instaurând o anume tiranie rafinată, ultraselectivă:

„Nu-mi plac decât scriitorii bolnavi, atinşi într-un fel sau altul”.

Limitarea îşi spune, şi în acest sens, cuvântul. Atenţia scriitorului se îndreaptă prioritar asupra spiritelor care au izbutit să-şi învingă molimele, autocreându-se, elaborând o operă din suferinţele provocate de metehne fiziologice, din victoriile repurtate asupra trădărilor trupului „de carne”. Printre spiritele excepţionale, de care este interesat marele singuratic se află, previzibil, Napoleon şi Dostoievski:

„Doi oameni au asupra mea un efect stimulant şi mi-au făcut întotdeauna poftă să lucrez, să fac ceva, să vreau cu orice preţ să las o urmă: Napoleon şi Dostoievski. (În paranteză fie spus, doi epileptici!)”

Goethe însă nu este agreat. La o tentativă de a reciti, după treizeci de ani, Faust, scriitorul constată aceeaşi imposibilitate de a pătrunde în universul goethean, perceput ca fiind rece şi ţeapăn. Autorul Elegiilor romane e văzut ca un „ins la care nu ţi-ar trece prin gând să faci apel într-un moment de disperare”. Intervine apetitul cioranian pentru eşecuri de amploare, pentru marginalizaţi, apatrizi, pentru indivizii rataţi, bătuţi de soartă – el, care, obţinând un cămin, îşi cere iertare în faţa lui Dumnezeu pentru asta, fiindcă – incredibil, scandalos! – consideră că îşi trădează firea!! Când scriem aceste rânduri, buricele degetelor se crispează, prinse de un fior: până unde eşti în stare să mergi, acceptând caracterul excepţional al propriei personalităţi drept regulă? Cioran e un etern exilat, un apatrid prin vocaţie; refuză să scrie, să vorbească în limba părinţilor săi, îşi regretă trecutul, excesele tinereţilor deocheate. Instalat la Paris, duce un modus vivendi caracteristic sihaştrilor. N-are nici un venit; atunci când îşi face declaraţiile de venit, e pus în situaţia (ce ar putea părea – şi este! – ridicolă pentru un neavizat, pentru un… om normal) de a născoci venituri sistematice. Până la circa patruzeci de ani (şi mai bine) ia masa într-o cantină studenţească, există graţie unor burse, fără un acoperiş permanent deasupra capului. Publică, o dată la doi-trei ani, câte o carte la Gallimard. E recunoscut târziu, peste, dacă nu greşesc, mai bine de două decenii de la descinderea în oraşul lui Baudelaire. Refuză să lupte pentru cărţile lui, duce un mod de viaţă retras, îşi impune programatic marginalitatea. Pentru a-şi păstra fidelitatea faţă de sine, aflându-se în exil, scriitorul îşi construieşte un alt exil, mai profund: un exil în exil. Se limitează. Îşi impune regula directorie ce derivă din „doctrinele filosofice” ale maeştrilor săi: Schopenhauer şi Dostoievski.

„Ca regulă generală, tot ce nu iese din suferinţă e fals.”

Tot ce e situat dincolo de arealul suferinţei, aşadar, are un caracter fals; reală este durerea resimţită în crisalida propriului trup „de carne şi spirit”. Cioran creează o apologie a suferinţei, aceasta fiind dovada existenţei, a miracolului sfios, cogitabund, de a fi viu. „Numai durerea încheagă gândurile şi le dă puterea de a pătrunde. Fulgii de zăpadă cad leneşi la pământ, sloiul de gheaţă izbeşte.” (Titu Maiorescu, Câteva aforisme). Pe urmele iubitului Pascal unul dintre puţinii – alături de Sf. Augustin – gânditori faţă de care Cioran nu-şi schimbă fundamental atitudinea filosoful francez de origine românească merge în umbra durerilor laborioase, întemeietoare de singurătăţi şi mai mari, de geniu. Suferinţa nu poate fi egalată:

„Întreaga filosofie nu face cât o oră de suferinţă. – Afirmaţia asta a lui Pascal am făcut-o inconştient din vremea insomniilor mele, de câte ori am citit sau recitit un filosof.”

Gânditorul de la Răşinari se adânceşte din ce în ce mai mult în sine, în obsesiile sale de o viaţă, înrudite, de departe, cu obsesia centrală – suferinţa. El scrie panseuri despre moarte; din fragmentele pe această temă se resimte faptul că el există, respiră, delirează în obscuritatea certă a doamnei negre. „Să găsesc, în fond, un modus vivendi cu moartea este un imperativ”, o stringenţă echivalentă cu un ţipăt metafizic, stăpânit prin exerciţii spirituale. Renunţă la ideea de sinucidere, scriind despre ea zeci de pagini, trăgându-se pe sfoară şi continuând – nu numai dintr-o pornire rafinată de sadomasochism intelectual – să se autobiciuiască. Se izolează; apoi, iar şi iar, îi citeşte pe budişti, îi admiră, scrie despre ei. Face exerciţii de tăcere. Parcă se îmblânzeşte – el, ce pare a fi indomptabil, pare ieşit din lumea aceasta imposibilă. Strategiile însingurării deliberate sunt gândite până la cele mai mici amănunte. Face beţii de solitudine, în toiul cărora problemele sunt tratate dintr-un unghi de vedere purificat de intruziunea contingentului. Atinge un grad de solitudine ce-l sileşte, firesc, să se limiteze din ce în ce mai apăsat, decis, până la absurditate:

„La un anumit grad de singurătate sau de intensitate există din ce în ce mai puţini oameni cu care ne putem întreţine; sfârşim chiar prin a constata că nu mai avem semeni.”

Tensiunea la care există, la care ajunge nu rareori, în pofida bolilor, a beteşugurilor de tot soiul, invocate nu fără ironie, ba chiar într-un registru eminamente sarcastic, în pofida reducerii energiei vitale, îl înstrăinează tot mai mult pe autorul Tratatului de descompunere, transformându-l treptat, cum afirmă William Kluback şi Michael Finkenthal, autorii splendidului studiu Ispitele lui Cioran, într-un Zarathustra al Balcanilor, stabilit la Paris. Ce interlocutori îşi găseşte, în asemenea circumstanţe, scriitorul care a fost „înainte de orice, poet; fie că i-a plăcut sau nu, fie că a recunoscut sau nu, el a fost întotdeauna un poet al prozei” (M. Finkenthal)? Cui să te adresezi? Răspunsul îl deţine Cioran, conştient de faptul că ajunge de fiecare dată să trăiască în imperiul extremelor, pururi pe limită:

„Ajunşi în acest punct extrem, ne întoarcem către cei ne-semeni (?), către îngeri, către Dumnezeu. Aşadar, din lipsă de interlocutor (?) aici pe pământ ne căutăm noi unul în altă parte. Sensul profund al rugăciunii este acesta: imposibilitatea de a ne adresa cuiva aici, nu fiindcă am trăi la un nivel spiritual înalt, ci din sentimentul că suntem abandonaţi…”

Lui Cioran i se potriveşte perfect caracterizarea făcută de H. Hesse eroului său, Josef Knecht, care se complace, locuitor al unei republici a spiritului fiind, „într-o orgolioasă izolare aristocratică”:

„[…] umblând pe urmele vieţii lui de atunci, avem această impresie: cel mai mult i-ar fi plăcut să se facă nevăzut, nici un mediu şi nici o societate nu puteau fi destul de inofensive pentru el, nici o formă de existenţă, destul de potrivită pentru setea lui de izolare.”

De ce invocata sete de izolare? Răspunsul îl găsim în unul dintre dialogurile dintre bătrânul Magister ludi şi învăţăcelul Knecht:

„Fiecare dintre noi nu e decât un om, o experienţă, o fiinţă aflată în drum spre ceva. Dar trebuie să se afle în drum spre desăvârşire, să năzuiască spre centru, nu spre periferie.” (s. n.)

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Celălalt versant”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii