Noica. Bătălia continuă

Noica. Bătălia continuă de Dorin Popescu

Argument

Sugestia că Noica ar avea încă nevoie de o receptare critică adecvată, la aproape 85 de ani de la debut şi după puseul critic recuperator din ultimele două decenii, poate părea uşor insolită, dacă nu chiar eretică.

O revedere sumară a parcursului critic al exegezei actuale ridică repede orice suspiciune a scepticilor: după numeroase studii monografice şi biografiste, nu s-a găsit soluţia hermeneutică a unei receptări integrate a operei sale şi nici nu ştim să existe, totodată, o decodare critică mulţumitoare a textului, în întregul său.

Deşi exegeza literară a identificat câteva breşe curajoase în discursul de preluare monopolistă a operei sale de către istoria filosofiei, critica n-a depăşit totuşi cercul de cretă în care se află încă din 1944, când se mira că există epic în fragmentele modulare din Jurnal.

Descurajată de tonul sentenţios al divorţului nicasian programat de literatură, critica se încăpăţânează să îl introducă pe Noica în dicţionare şi antologii literare pe uşa de serviciu, sub forma unui narator iscusit de mici poveşti cu tâlc.

Lipseşte încă un studiu solid despre regimul narativ la Noica, despre vocile şi strategiile narative, despre ficţionalitate şi despre magia stilistică a textului. Întârzie încă unul despre jocurile de limbaj cu cititorul şi unul al planurilor epice suprapuse în text; se lasă încă aşteptate soluţii critice pentru textul alegoric, pentru mască ori numai pentru magia sintaxei.

Însă nu de un nou pat al lui Procust ar avea acum nevoie Noica, ci de un demers hermeneutic integrat, care să sporească soluţia critică, până la nivelul întregului corpus de texte. Şanse sporite de a dezvolta un studiu de acest gen ni se pare că ar aparţine, în prezent, istoricului sau criticului literar, mai ales că discursul critic este, în vremea din urmă, în evidentă revenire de formă.

Un studiu care să coboare la articulaţiile textului, la resorturile sale intime de alcătuire, dar care să ţină exerciţiul speculativ şi în zona aerată a întâlnirilor culturale ale textului cu spectacolul ideilor în agora.

Principala miză a acestui pariu critic exemplar ar putea fi, paradoxal, chiar potenţarea tensiunii actuale a ideii din textul nicasian, prin schimbarea perspectivei de lucru sau prin stabilirea unor premise îndrăzneţe de abordare.

Odată cu editarea integrală a operei sale şi cu publicarea de studii monografice, ne-am fi aşteptat la terapii culturale şi critice de şoc. În locul acestora, spectacolul biograficului cere încă sânge, pâine şi circ, iar daimonul teoriei „a obosit” înainte de vreme.

***

Rândurile de faţă s-au născut dintr-o mirare mai veche. Şi dintr-o tristeţe de aceeaşi vârstă.

Rândurile de faţă s-au născut din mirarea că, timp de peste jumătate de veac, critica literară românească se încăpăţânează să citească în textul lui Constantin Noica un produs de esenţă filosofică pură, aşa cum îl descrie Noica însuşi în numeroase locuri textuale de referinţă.

În realitate, după cum am îndrăzni să sugerăm, mecanismele de constituire a discursului filosofic eşuează în textul nicasian, filosofia nu mai poate funcţiona, aici, decât ca limbaj (la limită, ca temă), incapabilă să creeze structuri logice, conotative, derivative, polifonii, intersecţii semantice.

În locul discursului filosofic, clamat insistent (inclusiv / mai ales de autor), în interstiţiile acestuia, inserându-se în tramă, ficţionalizând structurile logice, argumentative şi de limbaj ale ţesăturii textuale filosofice, se construieşte un discurs de natură literară, cu ambiguităţi deliberate, cu răspântii polisemantice, mizând maximal pe metaforă, ambiguitate, polisemantism, denotaţie.

Discursul literar la Noica acaparează structurile logice, argumentative şi de limbaj ale textului şi produce text de natură literară, aflat la intersecţie generică cu eseul. „Filosofia” rămâne numai „în marginea” discursului, autoexilată în limbaj.

Mecanismul generator de text va deveni astfel unul de natură literară, poate chiar inclusiv în textele cu vocaţie filosofică pură („tratatele” de filosofie), iar sarcina simplă a criticii este să nu rateze spectacolul poietic.

Discursul literar se va constitui atât pe o „verticală” hermeneutică (şi atunci textul va deveni „poveste”, forma primară de organizare epică), cât şi pe o „orizontală”, unde textul se va transforma, din construct filosofic (tratat), în „eseu”.

În aşteptarea unui studiu mai tenace, care se sfieşte să apară, ne asumăm noi imperativul schimbării perspectivei critice de receptare a textului nicasian.

Lucrarea noastră de faţă va analiza modalităţile de constituire a discursului la Constantin Noica, fie ca discurs literar, fie ca discurs proteic, simultan cu „eşecul” de constituire a celui propriu-zis filosofic.

Va rezulta astfel, în marea majoritate a cazurilor, un text nicasian proteic, la graniţa dintre eseu filosofic, poveste şi fabulă. La „întâlnirea” dintre filosofie, literatură, publicistică şi eseu se va produce rafinamentul discursiv maximal.

***

În momentul de faţă, teza unei necesare recuperări literare a lui Noica este sugerată doar accidental în abordările exegezei. În mod tradiţional, exegeza pare a nu avea îndoieli ontologice cu privire la atribuirea unei naturi exclusiv filosofice a acestui discurs. Nivelul hermeneutic al criticii literare de recuperare este, încă, unul incipient – sugerează o natură ambiguă a figurii lui Noica, de Janus bifrons, văzut ca filosof-scriitor (Eugen Simion), sesizează „transformarea textului în poveste” (Gabriel Liiceanu) sau identifică puseul „eseist” al textului (chiar şi astăzi, statutul eseului din punctul de vedere al organizării discursului este încă ambiguu – tentativele de anexare a eseului la genul literar nu întrunesc consensul exegeţilor).

Pe un astfel de teren fertil, orice succes critic rămâne posibil. Lucrarea noastră poate, de exemplu, modifica în mod semnificativ actuala recuperare a textului lui Constantin Noica, perceput prioritar ca text de natură filosofică.

La început de drum critic, şi studiul nostru, ca orice încercare care se ştie temerară, resimte în mod straniu ispita ontologică de a rezolva toate sarcinile critice rămase restante în raport cu opera lui Noica.

Principala miză critică a studiului nostru o constituie identificarea structurii şi naturii discursului nicasian.

În al doilea rând, ne propunem să identificăm natura literară a textului, modul în care epicul şi liricul participă la efortul poietic. O recuperare dinspre zona literară a operei sale poate fi în măsură să potenţeze, nu să descurajeze, credem, şi ulterioare exegeze elaborate de tip filosofic, ontologic, monografic etc. Ne interesează un parcurs critic de tip hermeneutic, care să identifice datele de bază ale paradigmei constituirii discursului literar la Constantin Noica şi care să ofere soluţii critice cu privire la rolul funcţional al acestora în procesul poietic şi semiotic. În acest sens, direcţia principală de efort va fi identificarea situaţiei paradigmatice a constituirii discursului literar la Constantin Noica şi, în subsidiar, a situaţiei paradigmatice a funcţionării acestuia, în întregul topos nicasian.

În al treilea rând, am vrea să readucem exegeza în tonurile etice şi interpretative centriste, epurate de orice exces sau subiectivism critic, din genul celor care ţin încă receptarea operei în extreme ideologice periculoase pentru însăşi cultura română.

Studiul nostru are ca ţintă critică şi elaborarea unui inventar de date critice privind organizarea unei tipologii a textelor nicasiene. Până în momentul de faţă, efortul de receptare nicasiană nu a generat nici o sugestie critică integrată de natură tipologică, nici măcar pe linia recuperării tradiţionale, a textului „filosofic”¹.

Pentru a atinge aceste deziderate, abordarea noastră critică va fi una de tip paradigmatic – se va folosi de stadiul critic actual al tuturor eforturilor de receptare, de la cel propriu-zis filosofic la rezultatele critice ale demersurilor biografiste, psihocritice, ale studiilor culturale, ale istoriei culturii, istoriei limbajului, istoriei şi criticii literare.

Deşi, în demersul critic, vom fi însoţiţi pe alocuri de accente critice curajoase, din zona receptării literare, suntem încă, în momentul actual, extrem de departe de obiectivul ambiţios de consolidare critică a perspectivei funcţionării dimensiunii literare la Constantin Noica. Sperăm că demersul nostru va apropia în mod convingător momentul celebrării literare a textului nicasian.

Având în vedere noutatea temei, chiar insurgenţa ei, nu avem dubii cu privire la necesitatea unor viitoare studii aprofundate de acest gen, care să ridice miza critică a receptării textului nicasian.