Fragmente de cer

15,80 lei

Fragmente de cer (eBook) – Dana Oprica

Golește
ISBN: EB9786065947627 Categorie: Autor: Anul apariției: 2020 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Sunt convinsă că, în gând sau vădit, românii, oriunde s-ar afla, recunosc matricea, cele şase acorduri pe care se împletesc capodopere. Și fie tâmplar care înfrumusețează case, fie instalator care face artificii tehnice, fie zidar care își lasă sudoarea pentru trăinicia construcției, fie orice, bucătar, ospătar, îngrijitor, ale căror nume se pierd, toți știu că muntele munte se zice, iarba iarbă se spune, izvorul izvorăște, viața se trăiește.

Românii rămași în țară întind mâini sigure și solide celorlalți români care, pe cărări neumblate, poartă în suflete roșul din nesfârșitele livezi, galbenul încărcat al holdelor de grâu și albastrul neîntinat al cerului. (Dana Oprica)

Fragmente de cer de Dana Oprica

Ubi bene, ibi patria

„În timp ce îmi pregăteam bagajul, am luat chitara. Am o chitară Conde făcută în Spania, în cunoscutele ateliere din strada Gravina nr. 7. E un instrument pe care îl am de peste 40 de ani. Am luat-o din cutie, am ridicat-o, mi-am apropiat-o şi era ca şi cum ar fi fost plină cu heliu, într-atât era de uşoară. Am privit rozeta de aproape, aşa de frumos desenată!, şi am aspirat parfumul lemnului viu. Ştiţi că lemnul nu ajunge să moară niciodată?! Am simţit parfumul de cedru, atât de proaspăt ca în prima zi când am cumpărat-o. O voce părea să-mi zică: «Eşti un om bătrân şi nu ai mulţumit, nu ai întors mulţumirile către pământul care a făcut să apară acest parfum!». Aşa că vin azi să mulţumesc pământului şi sufletului neamului care mi-au dăruit atât de mult. Deoarece ştiu că un om nu e o carte de identitate şi o ţară nu înseamnă cantitatea datoriilor.

Cunoaşteţi adâncile mele legături şi confraternitatea cu poetul Federico García Lorca. Pot spune că atunci când eram un tânăr, un adolescent care-şi căuta o voce în el însuşi, am studiat opera poeţilor englezi, al căror stil l-am însuşit, însă nu mi-am găsit vocea. Doar când am citit, traduse, operele lui Lorca, am înţeles că avea o voce. Nu vreau să spun că am copiat-o, nu aş fi cutezat, însă mi-a permis să caut una, a mea, să găsesc un Eu, un Eu care nu este terminat, care luptă pentru propria existenţă. Pe măsură ce creşteam, am înţeles că această voce aducea cu sine cunoaşterea. Despre ce cunoaştere e vorba? Să nu ne lamentăm gratuit. Şi, dacă cineva doreşte să exprime marea şi inevitabila înfrângere care ne aşteaptă pe toţi, s-o facă în limitele stricte ale demnităţii şi splendorii.

Abia atunci, în acel moment, îmi găsisem o voce, însă nu aveam instrumentul pentru a mă exprima, nu aveam un cântec.

Am să vă spun acum cum am obţinut şi cântecul.

Fiind un chitarist mediocru, ciomăgeam chitara, cunoşteam câteva acorduri. Mă întâlneam cu prietenii, cu colegii, sărbătorind şi cântând, fără să îndrăznesc să mă văd vreodată muzician sau cântăreţ.

Într-o zi, prin anii ’60, m-am dus în vizită la mama mea, în Montreal. Casa ei se afla lângă un parc, lângă care era un teren de tenis care strângea mulţi tineri. Am fost şi eu în parc, unde un tânăr cânta la chitară, înconjurat de câţiva băieţi şi fete care îl ascultau. Era o chitară flamenco. Mi-a plăcut cum a cântat. Era ceva în felul în care cânta care m-a fascinat. Eu voiam să cânt aşa, dar ştiam că niciodată nu voi fi în stare.

Am rămas acolo un timp împreună cu cei care-l ascultau şi, când s-a făcut linişte, l-am întrebat dacă ar vrea să fie profesorul meu de chitară. Era un tânăr spaniol cu care mă înţelegeam prin intermediul limbii franceze, el neştiind limba engleză. A fost de acord să-mi dea lecţii de chitară. Am stabilit preţul şi i-am arătat casa mamei mele, ale cărei ferestre se vedeau de pe terenul de tenis.

A venit a doua zi la noi acasă şi mi-a zis: «Aş vrea să ascult cum cânţi». Am încercat să cânt ceva şi mi-a spus: «Nu ai nici cea mai mică idee, aşa-i?». I-am răspuns: «Nu. Nu ştiu să cânt». «Mai întâi, lasă-mă să-ţi acordez chitara». A luat-o şi a acordat-o. «Nu e o chitară proastă». Nu era un Conde, însă nu era de aruncat. Mi-a dat-o şi mi-a zis: «Cântă acum!». Adevărul e că nu am reuşit să cânt mai bine.

Mi-a zis: «Lasă-mă să-ţi arăt câteva acorduri!». A luat chitara din care a făcut să iasă sunete pe care niciodată nu le-am auzit. Era o secvenţă de acorduri în tremolo. «Acum, tu!». I-am răspuns: «Mi-e teamă că nu pot s-o fac». «Lasă-mă să-ţi pun degetele pe coarde!», lucru pe care l-a făcut, «şi acum, cântă!», a spus. A fost un dezas­tru. «Vin din nou, mâine!».

Ziua următoare, mi-a aşezat degetele pe chitară şi am început iarăşi cele şase acorduri – progresia de şase acorduri care stă la baza multor cântece flamenco. Am cântat mai bine în ziua aceea. În a treia zi, într-un fel sau altul, am evoluat. Stăpâneam deja cele şase acorduri, deşi nu puteam să-mi coordonez degetele pentru a produce tremoloul corect.

Ziua următoare, nu a mai venit. Aveam numărul de telefon al pensiunii unde stătea în Montreal; am sunat să văd de ce nu a venit la întâlnirea cu mine şi mi-au zis că şi-a luat viaţa, că s-a sinucis.

Nu ştiam nimic despre acest om. Nu ştiam din ce parte a Spaniei este. Nu ştiam de ce venise în Montreal, de ce rămăsese acolo. Nu ştiam de ce se aflase pe terenul de tenis. Nu ştiam de ce şi-a luat viaţa. Evident, eram foarte trist.

Voi spune acum ceva ce nu am spus niciodată în public. Acele şase acorduri, acele ritmuri de sunete dăruite de chitară au fost baza muzicii mele şi a tuturor cântecelor mele. Acum, cred că puteţi să întrevedeţi dimensiunea gratitudinii mele faţă de această ţară.

Tot ceea ce aţi găsit bun în lucrările mele vine din acest loc. Tot ce aţi găsit frumos în cântecele mele, în poezia mea este inspirat de acest pământ.

Prin urmare, mulţumesc enorm pentru această caldă ospitalitate faţă de opera mea, care e a dumneavoastră, cei care mi-aţi permis, în acelaşi timp, să pun semnătura mea la sfârşitul paginii.” (Leonard Cohen. Fragment din emoţionantul discurs de mulţumire prilejuit de primirea Premiului Príncipe de Asturias pentru Literatură, înmânat de cel care, din iunie 2014, a devenit Regele Spaniei, Filip al VI-lea)

Românii de pretudindeni reprezintă vocea şi instrumentul despre care vorbea Leonard Cohen, iar România reprezintă tărâmul unde au zăbovit românii care au ales să trăiască departe de ţară şi a cărui esenţă o poartă cu sine pentru a-şi desăvârşi cunoaşterea.

Sunt convinsă că, în gând sau vădit, românii, oriunde s-ar afla, recunosc matricea, cele şase acorduri pe care se împletesc capodopere. Şi fie tâmplar care înfrumuseţează case, fie instalator care face artificii tehnice, fie zidar care îşi lasă sudoarea pentru trăinicia construcţiei, fie orice bucătar, ospătar, îngrijitor, ale căror nume se pierd, toţi ştiu că muntele munte se zice, iarba iarbă se spune, izvorul izvorăşte, viaţa se trăieşte. Din rândul lor răsar lăstari precum tânăra scriitoare Alexandra Badea, născută la Bucureşti şi stabilită în Franţa, în 2003, care a publicat zece volume în limba franceză, în special piese de teatru şi un roman (pentru piesa de teatru Pulvérisés a primit, în Franţa, Marele Premiu pentru Literatură Dramatică); Andy Sava, o altă tânără regizoare româncă, stabilită în Marea Britanie, care a dus piesa Alexandrei Badea, în mai 2017, în faţa spectatorilor londonezi; Alexandra Cherecheş, o tânără din generaţia a doua de migranţi, care a reuşit să copleşească profesorii spanioli (singura şi prima româncă din Regiunea Madrid care a obţinut calificativul de excelenţă la terminarea bacalaureatului, fiind premiată de doamna Esperanza Aguirre, Preşedinte al Regiunii Madrid) şi care, deşi nu a studiat-o, se îndreaptă către literatura din ţara de origine a părinţilor, pe care o ridică la rang de trofeu pentru a o înmâna publicului spaniol; Lavinia Moraru, Ştefania Pipa, care fac parte din Orchestra Simfonică a RTVE; Dana Cortina, general manager al companiei Volkswagen Group Retail Spain; Ana Caterina Morariu, actriţă de teatru şi televiziune cunoscută publicului italian din apariţiile săptămânale, şi alţii, şi alţii.

Sunt doar câţiva care, cu siguranţă, puşi în situaţia de a mulţumi cândva, se vor întoarce la cele şase acorduri pe care să le restituie pământului şi sufletului celor care au făcut să apară.

Românii rămaşi în ţară întind mâini sigure şi solide celorlalţi români care, pe cărări neumblate, poartă în suflete roşul din nesfârşitele livezi, galbenul încărcat al holdelor de grâu şi albastrul neîntinat al cerului.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Fragmente de cer”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii