Exerciții de destin

Exerciții de destin de Aura Christi

„SPER SĂ DEVIN CEEA CE SUNT: POET”

Rhea Cristina: Max Schiller spunea: Orice dragoste adevărată este dragoste de Dumnezeu. Scrieţi (doar) cu dragoste? Credeţi în muze, în zei?

Filosoful citat de dumneata avea dreptate: iubirea – acest sentiment nobil, acest travaliu plăcut şi îndelungat – ne apropie de Dumnezeu. Iar uneori, adeseori, pe culmile iniţiatice ale Erosului, iubirea te face să te identifici cu Tatăl cel din Ceruri. Autodeificându-te, având curajul nebunesc să suprapui imaginea ta peste imaginea lui Dumnezeu, poate, îl înţelegi mai bine; poate, astfel ţi se oferă şansa să devii mai înţelept, mai tolerant cu cei dimprejur, mai necruţător cu tine însuţi. Miguel de Unamuno are, în această ordine de idei, o aserţiune celebră, pusă de mine ca motto la volumul meu de poeme Valea Regilor: „Nu, ceea ce doresc cu ardoare nu este să mă pierd în marele Tot, în Materia sau în Forţa infinite şi eterne, sau în Dumnezeu; nu este să fiu posedat de Dumnezeu, ci să-l posed, să mă fac eu Dumnezeu, fără a înceta să fiu eul care acum vă spune aceasta.” Prin urmare, având o personalitate puternică, închizând în el însuşi lumea, creatorul este, devine un Dumnezeu prin faptul că propune un alt univers, o altă lume, o altă viziune creată de el fără să renunţe la eul propriu. Fiind un Dumnezeu, creatorul nu încetează să fie el însuşi… Iar a rămâne tu însuţi, a păstra fidelitatea faţă de tine însuţi, faţă de idealurile tale este, cred eu, lucrul cel mai greu din lume. Cine rezistă în istovitoarea cursă de pegaşi care este literatura, scrierea poeziei? Puţini.

Scriu cu dragoste, cu ciudă, cu mânie îndreptată împotriva mea. Dar n-am scris niciodată cu ură. Nu cred că se poate crea literatură… din ură. Nici n-am organ pentru ură. Îmi lipseşte forţa de a detesta (adeseori). Nu sunt în stare să urăsc. Pot fi supărată pe cineva care m-a jignit, pot suferi din cauza unei trădări amicale. Dar ciuda, ranchiuna măruntă dispar, pentru că am imaginaţia celuilalt, pot intra în pielea celui care mi-a făcut răul, sunt în stare să înţeleg de ce a procedat aşa şi nu altfel. Şi în timp ce fac efortul de a înţelege, ciuda, mânia, alte porniri care nu-mi fac bine, în primul rând, mie însămi, dispar. Se topeşte şi dorinţa de a răspunde, lovind. Prefer să mă retrag în cochilia vieţii mele, în cochilia destinului meu. Mi s-a reproşat, de altfel, de mai multe ori că la o lovitură dată mie de cineva, nu dau o replică pe potrivă.

Cred în zei, în nevoia de zei, în nevoia de mituri. Secolul nostru are nevoie de mituri, de mituri noi, dacă se poate… Necesitatea unei mitologii este exprimată şi în poemele mele, mai ales, în volumele Ceremonia Orbirii şi Valea Regilor. Nichita Stănescu are un vers memorabil: „Draga mea antichitate dintr-un secol viitor.” Antichitatea stă şi, cred eu, va sta mereu în faţa noastră, cu miturile ei, cu spaimele ei, cu filosofii ei, cu poeţii ei, cu muzele ei, de care vom avea nevoie atâta timp cât vom fi vii, atâta timp cât vom exista ca civilizaţie.

Antichitatea va exista atâta timp cât vom avea forţa să ne înfruptăm din fructele ei spirituale.

În rubrica pe care o ţineţi în revista bucureşteană săptămânală Contemporanul. Ideea Europeană, cu titlul Text şi pretext, o importanţă deosebită o are limbajul. Interesul teoretic în privinţa acestui lucru trebuie să încline spre rigurozitatea termenilor utilizaţi sau, mai mult, spre aspectul estetic?

Cineva, un francez, se pare, spunea, că totul este limbaj, totul este exprimare. E suficient să ne dăm seama de justeţea acestei afirmaţii, încercând să recurgem la un simplu, edificator, joc de-a ce-ar fi dacă… Ce s-ar întâmpla, dacă ar dispărea prin absurd limbajul, toate limbile pământului? E o întrebare retorică, desigur. Şi, totuşi, acceptând regula jocului (nici o întrebare fără răspuns), am constata că dacă s-ar întâmpla un asemenea „dezastru”, Dumnezeu ne-ar da o mână de ajutor: ar crea din nou, probabil, Babilonul. Cred că nu ne-ar permite să creăm o limbă universală nouă, artificială, rudă cu esperanto, ce ne-ar servi drept instrument de comunicare.

De fapt, îmi dau seama, că propunerea mea de a ne juca este în contextul de mai sus… deplasată. Nu pot să-mi imaginez o lume fără Homer, Platon, Seneca, Zenon, Dante, Dostoievski, Rilke, Stănescu…

Limbajul eseurilor mele interdisciplinare, publicate sub auspiciile rubricii Text şi pretext, este unul eminamente poetic. Mi s-a spus că în unele eseuri există poeme deghizate, fapt care m-a bucurat. Eseul, de la Mallarmé încoace, poate fi considerat lejer o punte de trecere de la poezie la proză, o trecere teoretică riguroasă, desigur. Şi poezia, şi eseul sunt ştiinţe la fel de exacte ca matematica sau fizica, de pildă. Im. Kant are o frază pe care îmi face plăcere s-o repet uneori: „Există atâta ştiinţă exactă, câtă matematică se poate aplica.” Şi o parafrazez imediat: Există atâta realitate exactă, câtă poezie se poate aplica. Deci, interesul meu teoretic înclină spre rigurozitate, servitute şi spre curajul de a face anumite asociaţii (teoretic justificate) ce contrariază, pun în încurcătură lectorul. De ce n-aş pune capcane (estetice) lectorului? Se ştie că eseu vine din franceză, de la essayer – a încerca… Eu încerc să demonstrez, de pildă, că M. Blecher, experimentând în literatura sa pe seama limitelor, a existenţei între hotarele limitei, practică un soi de „paranoia critică”, familiară unuia dintre părinţii avangardismului, Salvador Dali. Dacă reuşesc – în baza analizei textelor puse faţă în faţă – să conving cititorul sau nu, cred că nu e cazul şi nici momentul să judec eu. M. Blecher, de altfel, în una din scrisorile sale adresate lui Saşa Pană, consemna următoarele: „Idealul scrisului ar fi pentru mine transpunerea în literatură a înaltei tensiuni care se degajă din pictura lui Salvador Dali. Iată ce aş vrea să realizez – demenţa aceea la rece perfect lizibilă şi esenţială. Exploziile să se producă între pereţii odăii şi nu departe între himerice şi abstracte continente.” Uimitor este faptul că acest tânăr – un adolescent aproape, un puber frânt de boală (Blecher avea morbul lui Pott) – până la 29 de ani a izbutit să scrie Întâmplări din irealitatea imediată, Inimi cicatrizate, Vizuina luminată – trei poeme epice de o tensiune superioară, în care e descrisă „demenţa aceea la rece perfect esenţială”, în care scriitorul face incursiuni temerare în aşa-numitele „fluvii ale inconştientului”, în zonele umane abisale.
   
Pentru Emil Cioran „a scrie este o provocare”. Ce reprezintă scrisul pentru dvs.?

Tot filosoful de la Răşinari susţine undeva că fiece carte este o sinucidere amânată. Iar Lucian Blaga – în unul din poemele sale din tinereţe – afirmă: „O boală învinsă e fiece carte, frate” (Sper că am citat corect versul). Ce reprezintă scrisul pentru mine? E singurul mod de a-mi justifica existenţa. Iată de ce zilele în care n-am scris sau n-am citit, sau nu m-am gândit la o carte, la un poem, la un vers, le consider pierdute. Cândva am scris într-un eseu, se pare, că aş fi fericită dacă aş putea scrie 25 de ore zilnic. Nu mă deranjează faptul că această afirmaţie este absurdă; la urma urmelor, atâtea lucruri absurde (acum nu mă refer la aserţiunea mea) devin fireşti, reale, încep să facă parte, cu timpul, din fiinţa noastră, din viaţa noastră. Să visezi să scrii 25 de ore zilnic – şi aceasta să fie condiţia sine qua non a fericirii tale – este monstruos. Poate. Eu scriu. Scriu aproape zilnic. Aproape fiecare zi mi se trece între pereţii bibliotecii mele, unde mă simt acasă, unde sunt aşteptată, unde citesc în voie, scriu fără să fiu deranjată de nimeni, ascult muzică, mă întâlnesc cu prietenii mei. Este spaţiul unde am răbdarea să stau cu mine însămi, unde am învăţat să am răbdare cu mine, să mă suport cu toate îndoielile mele, cu reuşitele şi căderile, cu perioadele de sterilitate, în care mă urmăresc cu sufletul la gură… Scrisul este pentru mine o oază, un refugiu, o recluziune, o bucurie, un areal plin de surprize, un ritual iniţiatic. Şi… o şansă de a mă salva. Ştiu că, în cazul în care, după moartea precoce, subită, a tatălui meu, Semion, nu mi „se dăruia” volumul de poeme Sonatele Fetei din Întuneric (ulterior titlul volumului a fost schimbat – Ultimul Zid – n. ed.), mi se întâmpla ceva rău, ceva foarte rău… Moartea este o experienţă brutală, violentă… A trebuit să treacă mai bine de o jumătate de an, ca să învăţ să iubesc, da, să iubesc moartea, să fac exerciţii de îmblânzire a mâniei mele; un timp tunam şi fulgeram, că „mi s-a luat” părintele… Avea numai 63 de ani, intra în cea de-a treia tinereţe şi avea ceea ce Fiodor Mihailovici Dostoievski numea, în Fraţii Karamazov: jajda jizni – foamea de viaţă. Am avut noroc. Sunt iubită. Dumnezeu m-a iubit, am o mamă care este, poate, un fenomen mai inexplicabil decât eu însămi, şi care mă ajută să rezist. Mi s-a dăruit volumul Sonatele Fetei din Întuneric, scris sub auspiciile voinţei de iubire, de iubire a morţii – o temă derivată dintr-o confruntare directă cu destinul.

Cum se manifestă sensibilitatea dvs. faţă de propriul destin literar?

În zona limitelor. Sunt sensibilă, evident, la tot ce ţine de destinul meu literar. Pe urmele romanticilor mi-l construiesc pas cu pas, milimetru cu milimetru, vers după vers, poem după poem, cu răbdare, căci – spunea maître Rainer Maria Rilke – răbdarea e totul. De fapt, romantismul este o şcoală a răbdării. Iată o afirmaţie ce sparge clişeele situate în proximitatea noţiunii de romantism, nu-i aşa? Marina Ţvetaieva susţinea: „Romantismul este sufletul”, procedeul reductiv, găsit în respectiva aserţiune, fiind făcut cu bună ştiinţă. Romanticii (Hölderlin, Novalis, Rilke) teoretizau impetuos pe marginea obsesiei de a construi un destin singular, un Destin…