Surâsul prințului Mîșkin

Odată ce te-a prins în păienjenișul ei, frumusețea te cheamă mai departe, mai adânc, în labirinturile ei. Te seduce și ezită să-ți redea libertatea până în clipa în care e sigură că te-a golit de tot ce a văzut când se reflecta în frumusețea dinlăuntrul tău. Abia după ce s-a îmbogățit și dă peste margini, își urmează legile nescrise decât în ape, vulturi, văzduh și pământ, și… te aruncă. Atunci te simți ca un delfin azvârlit de curenții din cale afară de puternici pe țărmul aflat în aerul rarefiat al coloanelor Templului lui Apollo, printre șerpii de măslini și chiparoși, la Delphi. Culmea e că, secundă de secundă, în timp ce te livrezi inefabilului, ești conștient de faptul că esența esențelor rămâne neexprimată, și oricâte eforturi ai face în această ordine de idei, revenind și tot revenind asupra celor create deja, te vei convinge lesne de adevărul celor tocmai enunțate. (…)
E ființa ta, parcă; și, totodată, e altceva. Important e să rămâi treaz, cât mai conștient, și să reții totul, consemnând detaliat orice mișcare, cuvânt, silabă, icnet, verb, munte, val, dar, limită, respirare, suferință, efort de autostrunjire…
Ce murmur ivit din adâncuri! O bolboroseală ca de Pythie surprinsă în miezul divinației, pe aripa ce-i este pământ, departe de totul, rămasă singură, față în față cu eul ei sacru, ochi în ochi, respirare în respirare, duh în duh cu acela… Grăbită – într-o pace de început și sfârșit de lume – să înregistreze fiecare mișcare, gând, pregând, gest uitat la jumătate, vis ce-și lasă trena amplă peste lume și o recrează din temelii, redându-i magia… / Aura Christi