Pactul conversației. Narațiuni critice

17,70 lei

Pactul conversaţiei. Naraţiuni critice (eBook) – Constantin Trandafir

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065944336 Categorie: Autor: Anul apariției: 2014 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Cartea e ca o piesă de teatru alcătuită din personaje, parantezele autorului, dialoguri, secvențe, scene, acte, cu legătura necesară, intre acestea. În treacăt fie spus, critica poate să întrețină longevitatea operei, dacă are destulă vigoare și dacă opera e de calitate. Sunt vorbe optimiste la vremea Internetului care, deocamdată, nu deține puterea controlului critic și nici nu se întrevăd șanse de această natură. Tocmai de aceea pericolul dispariției cărții de hârtie pare anunțarea unui cataclism.

Noi mai credem în ceva. Rămâne hotărât că interpretarea critică, pentru a fi cât mai aproape de text, trebuie să se asocieze cu „partea estetică” a demersului, care e scriitura, citatul, descrierea și altele.

O „conversație”, pe cât posibil neretorică.

Pactul conversaţiei. Naraţiuni critice de Constantin Trandafir

Grigore Hagiu.
Un remarcabil poet al iubirii

Definirea feţelor eului în poezia lui Grigore Hagiu trebuie neapărat să aibă în vedere erosul ca funcţie hotărâtoare a imaginarului şi ca relevare a condiţiei paradisiace. Asemenea, spaţiul şi timpul depind de eros în dinamica lor. Ca şi Nichita Stănescu, în special, poetul din Târgul Bujorului repune în mişcare mitul Vârstei de aur a omenirii, care este şi „vârsta de aur a dragostei”. E un proces de metamorfoză sub acţiunea erosului eliberator de sub greutatea materiei şi, astfel, ca realizare a imponderabilului şi transparenţei. Această poezie se sprijină pe o „nostalgică triadă”: iubire, cunoaştere, creaţie, – mijloace de acces la realitatea originară a lumii, ca mari aventuri existenţiale.

În general, poezia lui Hagiu induce imaginea mitologică a unui univers în efervescenţă, „fremătător de dragoste”; iubirea cu întreaga ei semantică, văzută, întâi de toate, ca o cosmogonie orfică. Ciclurile Orfice şi Orfeu din volumul Descântece de gravitaţie se axează pe această „erotizare” a universului, în ipostaze germinative şi thanatice: „se desprimăvărează, draga mea / o ninsoare învinsă mai cade / în câmpia dunării / dar pământu-i tot negru / şi-n dinţi / zdrumicam o creangă plină de muguri / şi lapte verzui / un arbore hrănindu-se / cu somnul altui arbore / mai potolit” (Orfeu I). Poemele au în vedere ambele sensuri principale ale orfismului, pe care le priveşte diferit: pe de o parte, la modul elegiac, pe de cealaltă parte cu înseninare când e vorba de amor universalis. Eros, cel ieşit din oul primordial, stă la baza universului total, cum ne încredinţează Hesiod. El este mai întâi de toate un daimon care personifică dragostea. În această postură, „zeul” cutreieră poezia lui Grigore Hagiu de la un capăt la altul, prilejuind unele dintre cele mai frumoase texte erotice ale generaţiei sale. De-a dreptul surprinzător e faptul că mai toţi comentatorii au lăsat în plan secund sau au neglijat totalmente această dimensiune a liricii sale. Şi mai interesant e că însuşi poetul şi-a ignorat poezia erotică, dacă n-a mai apăsat pe această coardă decât incidental în ultimele volume, ceva mai stăruitor în Descântece de gravitaţie. Neputându-se întâlni prea des cu îndrăgiţii congeneri pe acest traseu, Hagiu este aici mai mult decât oriunde el însuşi, cu inevitabilele ecouri eminesciene şi, în special, cu profundele pulsiuni primite prin filiera Blaga. Dorinţa şi visarea (cu o întreagă recuzită: marea, stelele, pădurea, uneori puritatea timbrului şi dispunerea antitetică amintesc de Eminescu: „când noaptea ni se taie / de patimă suflarea, / tu să priveşti munţii, / eu să privesc marea // oricâte stele-ar sparge / pe noi întunecarea, / tu să priveşti munţii, / eu voi privi marea // oricât ne-o fi de dulce / în chinuri legănarea, / tu să priveşti munţii, / eu voi privi marea / şi dacă ne-o desparte, / gemând, îngrijorarea, / tu să priveşti munţii, / eu voi privi marea” (când noaptea). Ca la Blaga, iubirea e împărtăşire din substanţa originară a lumii, mod de integrare în condiţia universală. Deosebirea e că la Blaga îndrăgostitul se simte mistuit de o „imensă flacără”, în „Marele Foc”, pe câtă vreme la urmaş precumpăneşte melancolia. Pentru autorul Poemelor luminii găsirea unui sens al vieţii prin iubire capătă valoare ontologică, nu neapărat metafizică la Grigore Hagiu. La Blaga, erosul înseamnă intensitate vitală, salvare de „marea trecere”, poetul Sferei gânditoare este elegiac, uneori jubilant şi chiar madrigalesc.

În primul său volum, imaginarul poetului se împarte între registrul social şi cel delicat erotic. Sunt aici câteva poezii despre iubirea întemeietoare şi suavă, care oscilează între senzualitate şi stare luciferică. Nici vorbă, în aceste câteva poeme se dezvăluie, la debut, adevăratele posibilităţi lirice ale poetului: „O, ce fată nu s-ar îndrăgosti / de înalta-mi statură, / neaşteptat răsărind / lângă ţărm, pe nisipul apăsat, netezit de căldură // O, nu e vorba de iubire de lucruri, de mare, / vreau să spun că în seara asta / m-a izbit din depărtare / raza altu-i om, mai pur” (Profil schimbat). E chipul celui care îşi presimte noul curs al destinului şi această schimbare ţine şi de confesiunea erotică. Atracţia este puternică, niciodată devorantă, şi cele mai simple gesturi („fluturarea mâinii tale iubite”) provoacă înfiorare, o amintire a unei împrejurări mirifice, de obicei a mării, a „marginii de mare”, cu căldura nisipului şi imensitatea albastră. Astfel, se evocă, pe de o parte, multitudinea, purificarea, matricea tihnitoare, pe de altă parte – infinitatea, imponderabilul, transparenţele, sublimarea dorinţelor prin care realul accede la imaginar. Chipul unic al iubitei e proiectat, „tulburător de întreg”, în fosforescenţa amurgului, ceasul melancoliei şi nostalgiei, în clipa suspendată, favorabilă reînnoirii. Tot în „clar de seară” şi în registru romantic al inocenţei declarative, cuvintele dobândesc ecou intim: „Eu aştept să aud glasul tău feminin, / sunetul vocilor noastre / să umple odaia uşor luminată, şi noi să ne recunoaştem, uimiţi / că am putut trăi atâta timp unul fără celălalt”. Deocamdată, „întâmplarea fiinţei” este de o euforie stăpânită, transfigurare emoţionată, „un dulce cutremur”. Întâmpinare e de o frumuseţe stranie: „Nu eşti tu bucuria mea, / când vii din ploaia străvezie, / cu mâna umedă, cu ochii fosforescenţi, / neobişnuiţi cu lumina din casă? / Umbra ta mai stăruie-n / sutele de ferestre, / nu mai eşti decât o mireasmă, / un fulger uşor, albăstrui, / între mine şi lumea de-afară, / un dulce cutremur, de mult aşteptat, / îmblânzindu-mi ochii căprui”. Această scurtă şi delicată poezie arată prejudiciul pe care îl poate provoca dezlănţuirea retorică din poemul De dragoste, în pofida unor versuri şi imagini care îl denunţă pe poetul veritabil.

Motivul erotic domină, cantitativ şi valoric, volumul Continente ascunse. Normal, şi inflexiunile dobândesc noi acuităţi. Se păstrează aceeaşi delicateţe senzuală, într-un regim de tulburătoare destindere. E încă o atitudine adolescentină şi o scriitură proaspătă, descoperirea dragostei, asemenea lui Nichita, ca pe un miracol, fără să cadă în ucigătorul sentimentalism, ori în pasiunea melodramatică. Iubita e „atât de fără contur de frumoasă”, gândită „în linişte”, cu o bucurie calmă. În prezenţa ei, fiinţa senzuală se transfigurează, lăsând loc fericirii şi încrederii regeneratoare: „săruturile tale, dimineaţa, seara, / mi-au înflorit un semn pe umăr, / de neuitat, vizibil, luminos, / cum lasă semn însângerat vioara / pe gâtul unui virtuoz // trupul tău l-aş reface, amintindu-mi / mirosul părului, cântecul gazului metan, / dreptunghiul caselor vecine luminate, / delicate fantasme de arbori / azvârlindu-se palid în geam // dar e bucuria mea să te aflu mereu – / o oglindă albind nemişcată – / şi mă răsfrângi, şi mă clatini sonor, mai zvelt, mai frumos / decât am îndrăznit să mă visez vreodată” (gândindu-te în linişte). Înclinat spre sugestia absenţelor, trubadurul îşi contemplă iubita în singurătate „absolută” şi „adâncă” tăcere.

Erotica lui Hagiu e gravă, solemnă, cu o modulaţie când discretă, când sonoră, încercând mereu puritatea timbrului „Portretistul” prinde jocul de culori prin care desenul se constituie din opoziţii simbolistic-expresioniste: „atât de palidă eşti uneori, / şi de subţire, şi de împietrită, / când îţi înalţi în oglinda-nvechită / profilul fin, scânteietor // îţi simt pe frunte scris tot trupul tău, / dar mirosul de carne arsă / nici nu clinteşte faţa ta întoarsă, / mai sus de bine şi de rău // şi-mi pari atunci un crin sau şarpe blând, / blazon de dinastii semeţe, / cumplit de carnivore din tristeţe / şi-nsingurare pe pământ” (blazon). Sori în scădere (prozodie eminesciană) evocă o enigmatică privelişte a polarităţii universale, amintind cel mai evident de Arghezi şi Nichita: „fumul eu l-am vrut scânteie, / împietrire, frăgezime, / trupul de copil, femeie, / cântecul pocnind de rime // dar rămâne să se-audă, / dură-n coaja ei banală, / dragostea neîncepută, / tulburată şi brutală”. S-a produs o mutaţie abruptă, o ruptură, o neîmplinire: „ şi se făcea ceară din dragostea mea pentru tine, / din greutatea ei abia lăsându-mă să mă mişc / din privirea mea căutându-ţi fruntea / şi-nveşmântându-mi chipurile îndrăgostite / cum se amestecau eroii / în fâşia luminoasă dintre proiector şi ecran / în clarobscura grădină de vară / în timp ce aripa cealaltă îmi era marea” (şi se făcea seară). Tot ca la Arghezi şi la Nichita, iubirea e o fericită atracţie a semnelor contrare: „eu vin cu soarele / cu iarba tu mă-nconjori (răsărit de zi cu dragoste); „din dragostea noastră / ziua şi noaptea se năşteau deodată / soarele răsare din lună / luna din soare / din ce în ce mai repede / până timpul ne azvârli în afara cercului său unitar // intram în propriile noastre visuri / şi ne visam din nou / şi iar eram visaţi / din două pietre / îndrăgostite-n ţărm de râu / într-un aer încă neformat / învăpăindu-ne îmbrăţişarea” (vieţi simultane).

Poemul Spune-mi are ceva din articulaţiile erotikonului arghezian, o succesiune elegie-odă, litanie-sacralizare, împlinire-desprindere, gingăşie-fervoare. Aici apropierea-depărtarea constituie condiţia bipolară a erosului. Iubirea stârneşte continuu aceste contraste: voluptate şi nelinişte, candoare şi tânjire, unire şi ruptură. E o stare permanentă de iniţiere în bucurie şi dezamăgire. Indecizia e stârnită şi de ciocnirea dintre afectivitate şi reflecţie.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Pactul conversației. Narațiuni critice”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii