Ostrovul Învierii

Ostrovul Învierii de Aura Christi

„Poezia Aurei Christi explorează «subterana dinlăuntru» într-o atmosferă plină de mister, emoție și cuvinte, precum «pictează fulgere la asfințit». Pentru Christi, «inima știe totul», iar magia poetului, «în lumina vie, înceată», te poartă «pe aripa ei mare, străvezie» spre locul, în care «rămâi ochi în ochi cu Dumnezeu». O poezie de mare forță lirică și imaginație debordantă.” Adam J. Sorkin (SUA)

„Iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu ne temem de retorica majusculelor, al marii Poezii.” Nicolae Balotă (Franța)

„Marea literatură se naște din pornirea de a explora necunoscutul dincolo de limitele lui perceptibile, de a-și apropia cât mai mult acea realitate supremă nesusținută de conceptele raționale, de investigația empirică. Unii poeți, precum Aura Christi, au un nume pentru această Realitate misterioasă – Dumnezeu, pe care o reconstruiesc după cum le dictează intuiția și imaginația, oferind propria versiune despre divinitate. Zeu înainte de a fi Dumnezeu, pentru Aura Christi Dumnezeu este confesorul căruia i se destăinuie fără nicio reținere, împărtășindu-i spaimele, disperarea și speranțele, cerându-i sfatul.
Dumnezeu pare să-i răspundă și din acest dialog se naște o poezie capabilă să înfrunte inteligența secolului XXI, tot mai pragmatică, tot mai sceptică și mai săracă din punct de vedere cultural.” Petru Iamandi (România)

Abisul

Vântul aduce fără
să dea de veste
cete de suflete,
aburul unor lumi
alte dăţi ascunse,
simţit prin toţi porii.
O, vezi, simţi,
te cutremuri!
Greutatea lor
e atât de mare!
Abia respiri.
Exişti abia.
Aer de august
ca o stâncă,
Doamne!
Văzduhul
pare curbat
sub norii
ce curg ca bivolii
spre abator.
Sfârşit de vară.
Trec prin amiază
ca și când aș pluti
în abisul adunat
în inima mea,
ca puii sub aripa
păsării-mamă, căzută
pe gânduri parcă,
un pic speriată
și nebănuit de trează
în veghea ei,
ce acoperă orizontul
ca un cort luminat
de o promisiune
făcută în ceasul
al doisprezecelea –
recunoscut și, târziu,
asumat. Cine să aibă
curajul ori nebunia
de a fi pe acest hotar
indecis, pierdut între
lumi? Cine să reziste
aici, unde totul e belşug,
împlinire şi misiune?
În toamna vieţii,
la suprafaţă şters,
sufletul ţi-a înflorit
a doua oară într-o
puzderie de suflete
atinse abia
de aburul
respiraţiei şi
de încă ceva…
Simţi cum văzduhul
se curbează sub o vagă
de tot apăsare,
ca arcuşul unei viori,
ca o chemare
ce şi-a găsit albia.