Zăpada mieilor

35,80 lei

Zăpada mieilor (eBook) – Aura Christi

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065940703 Categorie: Autor: Anul apariției: 2012 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Da-da, şi noi, martorii flămânzi de auto-construcţie, ridicoli şi glorioşi pasageri ai începutului de mileniu precoce îmbătrânit, precoce obosit de existenţă!, flămânzi – într-un mod dizgraţios, strident, depăşit – de idealuri – oho!, ce cuvânt cu miros de alt secol cultural! –, aşteptăm, visând, Povestea, spusă cu o jumătate de gură, în ritmuri lente, nebănuit de încete, cu digresiuni multiple, savant-priceput înserate în corpul ei masiv şi cumva greoi, aparent greoi, cu acţiune – nu foarte multă, totuşi! –, cu eroi care au aerul de – şi, deci, sunt de fapt, într-o măsură mai mare – antieroi, cu personaje problematice, cu dialoguri lungi-lungi în perimetrul generos-calculat al cărora personajele se livrează, grăbite să se consume, definitiv, se precipită, se neliniştesc, prinse de un etern neastâmpăr răpace, de poftă – ca să nu zicem setea – de a spune totul-totul, încolţiţi de spaima venirii bruşte a unei Apocalipse.

Zăpada mieilor de Aura Christi

CAPITOLUL I

Era neruşinat de frumoasă. Incredibil, scandalos de frumoasă! Straniu, de atâtea ori fusese în preajma ei, de atâtea ori o contemplase, o studiase, o amuşinase simpaticul nătărău – zevzecul lup fără zgardă! –, însă niciodată nu remarcase, vai, un lucru săritor în ochi: în anumite clipe, Sena era o femeie de o frumuseţe frapantă. Saşa Cerven – nătângul lup, „trunchiul pătrat”, bondocul, falsul bondoc pus pe rele, cum îi tot ziceau vesel-prudent prietenii, puşi în gardă de imprevizibilitatea pictorului – îngheţat locului, destul de relaxat, deşi firesc era să fie niţel obosit, o urmărea pe Sena şi nu înceta să se mire de frumuseţea femeii din faţa lui; „Frumuseţea e violentă, iar tot ce tinde să devină are un caracter eminamente agresiv!”, îşi zise artistul, surprins de felul în care gândul îi sare de la un palier al realităţii la altul, înfigându-şi diafanii dinţi ascuţiţi în carnea realităţii dezvelite la nici un metru şi jumătate; atingându-şi partea superioară a frunţii, pictorul îşi spuse apoi, surâzând interior, că şi gândul o fi având dinţi, gură, ochi; da, mai ales dinţi. Sena era goală puşcă şi stătea întinsă pe partea dreaptă în pat; era plinuţă, nu atât cât să indispună ochiul impresionat în special la vederea femeilor subţiratice, a tipului de femeie-fată, nici ochiul sensibil la corpurile rotunde, cu forme ceva mai împlinite; ochiul lui Saşenca se arăta, se vede limpede, mişcat în faţa acelui formidabil trup renascentist; Sena avea ceva mai mult de patruzeci de ani, iar gurile cu limba despicată susţineau că era binişor trecută de vârsta asta – chiţibuş, ah, lipsit de importanţă, cu atât mai mult cu cât femeia arăta splendid, absolut splendid; nici înaltă, nici scundă, avea un mers care o făcea din start mai înaltă decât era în realitate, mers ce-i împrumuta patina unei uitate nobleţi (nu degeaba altădată sculptorul Rogujiv se uita scrutător la ea, pe sub gene, îmboldit de un demon care îi tot susura în ureche că tânăra din faţa lui – care nu se afla, totuşi, sub zodia de fier a primei tinereţi! – se mişcă aidoma unei statui), un mers care îi dădea aerul inconfundabil al demnităţii; corpul ei plin era plăcut, dulce-amar, aşa cum sunt corpurile amantelor rare, ale curtezanelor vânate, dorite, disputate; talie îngustă, de viespe, coapse late, plăcute, un început de pântec, membre rasate, forme ireproşabile, gleznă subţire, mâini mari, nefiresc de fierbinţi, nervoase, odihnindu-se ca nişte şerpi prinşi în coamele viselor de un Hypnos distrat-pierdut, faţă rotundă, desenată fără reproş, cu pomeţi proeminenţi (semn distinct de inteligenţă, de personalitate accentuată, dar şi de încăpăţânare), sprâncene arcuite viclean-insidios, frunte nici prea lată, nici îngustă, mai degrabă potrivită, pe tâmpla dreaptă (avea tâmple ample, scobite) – o cicatrice de vreo cinci centimetri, subţire, observabilă mai ales în minute de iritabilitate, intensă emoţie, când în şanţul mic format de acel semn, părea că se concentrează – printr-un mărunt şi totuşi miraculos truc de prestidigitator – armate de draci; părul negru, des, năvalnic, era despletit şi-i acoperea umerii rotunzi, placizi, îmboldindu-i tăcut-insistent pofta de a-l privi pe bărbatul întins în faţa ei, pe covorul persan de un roşu stins, cu flori bogate pe mijloc, colorate agreabil, expresiv, în roz pal, galben ocru, verde, negru, şi dispuse oarecum simetric (am spus „oarecum”, fiindcă pe mijloc simetria covorului se spărgea, lăsând, cu toate acestea, senzaţia de lucrare executată impecabil). Sena parcă se uita la pictor, dar, în acelaşi timp, privea dincolo de trupul lui, dincolo de spiritul trupului iubit până adineaori. Prelung. Perfect. Ca şi cum în atelier, exact în spatele pictorului, mai exista cineva, o prezenţă insidioasă, unduindu-se tăcut-stins, prelingându-se în sus, mereu în sus, în spatele lui, din aura vie şi densă a amantului ei, şi împrumutând încăperii ceva din aerul atemporalităţii. Femeia surâse acestui gând deşucheat (sau probabil numai exact), se întinse, se răsfăţă, alintând ochii galben-căprui ai artistului. Îi plăcea să-l răsfeţe nu numai fiindcă era şi ea, la rândul ei, răsfăţată, ci… Fără pricină. Aşa simţea ea. Şi decreta ritos şi oarecum nostim că în iubire – aşa cum e acest sentiment: feroce, tiranic, iadul şi edenul încleştându-se şi existând într-o de neexplicat promiscuitate dulce, iar moartea pândind fiecare gest, fiece respirare etcaetera, etcaetera (îngâna şoptit-viclean-perfid femeia) –, aşadar, în iubire jocul este esenţa, da, Măria Sa Jocul deţine primatul, Jocul ortografiat cu majuscula de rigoare, întrucât d.p.d.v. strict personal – surâdea perfid-galeş curtezana –, el domină existenţa; ei, să facem o concesie, de fapt o precizare, spunea ziarista, o minimă şi necesară precizare: jocul domină anumite existenţe. Da. Ce este, ce poate fi viaţa, dacă nu – cum spune Marina Ţvetaieva, această poetă a munţilor care încercase să iubească marea aidoma lui Pasternak, fără să reuşească – „joc neîncetat, un joc, – ba nu, jocurile!” Exactitatea, spunea Sena, e strict obligatorie, altminteri mistificăm starea reală a lucrurilor, şi atunci… Dracu ne ia!

Saşa Cerven o fixă direct în ochi; se ridică, atent la fiece mişcare – de parcă remarcase şi el prezenţa aia, de parcă era şi el, la rândul lui, studiat, gesturile devenindu-i oarecum încetinite, ca şi cum s-ar fi mişcat pe fundul nisipos, plin de alge şi scoici, de făpturi nevăzute şi minuscule stânci acoperite cu muşchi milenari, al unei ape adânci, nu prea frecventate de oameni –, căută în buzunarul hainei atârnate în cuierul din holul spaţios, lung, găsi pachetul la care se gândea de câteva minute, îşi puse un capot grena, abia pe urmă reveni, luă scrumiera (avea forma unei labe de leu) din sertarul de sus al noptierei, bricheta, şi îşi aprinse o ţigară Dunhil; fuma rar, foarte rar, acest viciu neprinzând prea mult teren, întrucât pictorul îl considera nu mai mult decât un moft de mâna a doua, la rigoare – a treia.

Fuma ca un diletant; mai mult pufăia. Ceea ce o amuza pe Sena. Se înţelegeau din priviri – lucru firesc între doi amanţi care se cunosc de aproape trei ani. Cum normal e ca într-o asemenea relaţie – iscată pe muchia dintre milenii – să se insinueze, câteodată, o prezenţă nedefinită, ca un martor adunat din neant, flămând să se înfrupte şi el din bucatele de abur ale unei dense relaţii de amor, însetat de fragmente de istorie care fac parte dintr-o poveste, visând, adăstând, imaginându-şi în minute de singurătate atroce – strict necesară, blestemată, fireşte, adesea – Povestea; da-da, şi noi, martorii flămânzi de auto-construcţie, ridicoli şi glorioşi pasageri ai începutului de mileniu precoce îmbătrânit, precoce obosit de existenţă!, flămânzi – într-un mod dizgraţios, strident, depăşit – de idealuri – oho!, ce cuvânt cu miros de alt secol cultural! –, aşteptăm, visând Povestea spusă cu o jumătate de gură, în ritmuri lente, nebănuit de încete, cu digresiuni savant-priceput inserate în corpul ei masiv şi cumva greoi, aparent greoi, cu acţiune – nu foarte multă, totuşi! –, cu eroi care au aerul de – şi, deci, sunt într-o măsură mai mare! – antieroi, cu personaje problematice, cu dialoguri în perimetrul generos-calculat al cărora personajele se livrează, grăbite să se consume definitiv, se precipită, se neliniştesc, prinse de un etern neastâmpăr rapace, de pofta – ca să nu zicem setea – de a spune totul, încolţite de spaima venirii bruşte a unei Apocalipse. O Apocalipsă care va înghiţi totul laolaltă, fără negocieri: şi pe noi, şi fundul apei nevăzute unde se mişcă lent Saşa Cerven, şi algele, şi agasant de frumoasa femeie fixându-l galeş-provocator – mare şarpe ivit din mâlul ispitelor – şi ziua asta de primăvară, de început nesigur bâjbâind de primăvară, şi…

Saşa Cerven fuma, pardon, pufăia. Deodată, prezenţa aia îl îmboldi parcă. Pe urmă, se strecură, pâş-pâş, înlăuntrul său, fără ca pictorul să-şi dea seama îndată; peste câteva fracţiuni de secundă, artistul simţi însă ceva straniu în sucitul său for lăuntric şi dădu a lehamite din mâna sa sceptic-jucăuşă, pentru ca imediat în faţa ochilor să i se înfăţişeze ochii ăia de tuci, văzuţi în una din nopţile trecute, ochii ăia poruncitori-vicleni-insinuanţi… brrrr… Da. Ca într-un bun film de mâna a doua, se iviră mai întâi ochii. Pielea i se făcu ca de găină. Pe urmă veni ca un taifun melodios frigul. Frigul nemernic, insinuant-cântător. De parcă n-ar fi avut altceva de făcut, frigul nemernic îi răscolea, centimetru de centimetru, sufletul, trupul, în vreme ce pictorul continua să pufăie, prefăcându-se că totul e O. K., că nu se întâmplă nimic neobişnuit şi nimic n-ar fi în stare să-i clatine echilibrul. Pe naiba.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Zăpada mieilor”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist
Close

Close
Accesează
Categorii