Grădini austere

Grădini austere de Aura Christi

Marea lumină impură

Când marea lumină impură
te redă lumii cu limbă de moarte
şi eşti la doi paşi de cerul
îmboldit de recele înger alergător,
când negrul duh al pământului
cutreierat de sete
– în timpi nemăsuraţi – se adună
şi caută un loc, un singur loc,
în care să dea ocol firii
cutremurate, încete;
când nu mai cauţi pe nimeni
să te îndrume, singurătatea
să o transforme în grădină
din miezul spaimei;
când totul se reduce la frig
şi la strigătul
ce astupă propria gură
cu un alt strigăt,
mai afund,
de nepătruns…
Când asculţi ceva de nespus
ce-ţi brăzdează secreta făptură,
când totul parcă se stinge aproape
şi nu-ţi rămâne decât
veşnic marea lumină impură
care – iar şi iar – spre tine te mână,
fără să-ţi pună întrebări,
fără să-ţi dea un răspuns…

Miez de apocalipsă

E cinci dimineaţa şi e miez de apocalipsă.
Ne uităm unii la alţii de parcă am fi venit din alte lumi.
N-am închis un ochi. Cu sufletele vraişte dăm buzna afară
şi vedem soarele ţâşnind ca un proiectil.
Din unul dintre noi a crescut un copac.
Stăm cu toţii înşurubaţi în raza coroanei lui.
Ne privim în tăcere. Ne studiem şi mirarea dă roade.
Nu pricepem cine dintre noi e marele absent
transformat în arbore.
Nu mai înţelege nimeni nimic.
„Neînţelegerea e începutul puterii”,
borboroseşte îngerul venind şontâc-şontâc dinspre apus.
Deturnăm realitatea. Reintrăm în clădire şi vorbim
despre forţa care ne asimilează în excesul ei.
De fapt, fiecare stă culcuşit în pânda lui,
ca zeii încolăciţi în matca unei alte vorbiri,
încurcându-ne gramatica, topica, punctuaţia.
… Absenţa unuia dintre noi ne înzideşte în spaimă.
(Şi noi ne lăsăm înzidiţi cu o foame vicleană.)
Ce viermuială e în liniştea întinsă ca o sfoară între lumi.
„Vine întunericul”, spune cineva îmboldit de un tremur.
„Iertaţi-mi absenţa!, strigă poetul, intrând val-vârtej
pe uşă.
S-a petrecut ceva incredibil. Mari schimbări se abat
peste noi. (Îşi strânge capul între mâini.)
Tocmai mi-am piedut imperiul.”
E cinci dimineaţa şi e miez de apocalipsă.
O forţă ne adulmecă, ne sfârtecă din excesul ei.
Nu-i căutăm repere. Nici alte nume.
Se râde. Se vorbeşte înainte despre putere.
În nevăzut înmuiaţi, cădem în gura unui zeu
plângând în hohote. Şi el – hélas – necunoscut.