Identitatea românească în preajma Centenarului Marii Uniri (1918-2018)

Identitatea românească în preajma Centenarului Marii Uniri (1918-2018) – Ediţie gândită, alcătuită şi îngrijită de Aura Christi

În loc de argument Nicolae Breban Când trebuie să ne simţim români

Aveam şase ani, aproape şapte, când am fugit cu Mama, cu Ana-neni, o şvăboaică din satul Kudritz, de lângă Vârşeţ (de lângă Beograd), satul în care Mama Mamei mele, Omama, Olga Kunerth-Böhmler ţinea singură o prăvălie. Era o tânără văduvă, după ce fiul ei, Mihail, cu cinci ani mai mare decât sora sa, Olga, mama mea, fusese adoptat de o mătuşă bogată din Eisenstadt, lângă Viena. Ana, o femeia simplă, Fräulein, cu un picior equin, o crescuse pe Mama şi acum avea grijă de noi, de mine şi de fratele meu, Alexandru, născut în anul 1938 în comuna Recea, unde păstorea tatăl meu. Această călătorie, fugă, în gerul unui Ianuarie furtunos, ‘41, cu tot Ardealul în enormă tulburare după sfâşierea teritoriului este una din amintirile cele mai pregnante pe care le păstrez: un drum lung, nesfârşit, într-o căruţă, un frig atroce, apoi poposirea sus, pe dealul Feleacului în Cluj, zonă pe unde trecea noua graniţă într-o clădire improvizată a Crucii-Roşii şi momentul, minutul ce mi s-a crestat în memorie: grupul nostru, două femei tinere şi doi copilaşi, aşezaţi la o masă pe care se găseau ceşti cu ceai, lume în jur, indistinctă şi apoi, deodată, figura unui tânăr ofiţer român cu un chipiu ce arbora o rozetă minusculă, dar pe care se desluşeau extrem de vizibil pentru mine, cu o stridenţă ce avea să-mi rămână pe veci încrustată în minte şi în ceea ce numim suflet, tricolorul românesc, roşu, galben şi albastru. Mi-au dat, brusc, lacrimile. Cine ar putea să explice acest mărunt miracol, deoarece mă aflam în compania a două nemţoaice şi vorbeam germana zi şi noapte? Să fi fost, brusc, în mintea copilului, izbucnirea acelei scene întâmplată cu câteva săptămâni înainte, când l-am zărit pe tatăl meu, un tânăr bărbat de 35 de ani, în casa noastră parohială din Recea, dus, purtat de doi jandarmi unguri, bărbaţi înalţi, uriaşi, cu o arogantă pană de cocoş la pălărie sau la cuşmă, ducându-l la închisoare, la Baia-Mare?! A fost, se pare, prima oară când a tresărit în mine, în copilul care eram, sentimentul patriotic, care mi-a mai apărut doar în anumite momente ce ţin, probabil, de evenimente, dar şi de starea mea psihică; sau, mai probabil, de ceea ce-mi recomanda tatăl meu pe care îl vedeam în mare preteşug cu simpatici evrei, unguri, vorbind o perfectă maghiară, deoarece îşi făcuse liceul la Oradea-Mare, o şcoală, aproape o fortăreaţă, ţinută de preoţi minoriţi unguri, în anii douăzeci:
– Tată, când trebuie să fim şi să ne simţim români?
– Foarte simplu, a sosit răspunsul, când ţara noastră, România, e contestată; sau când se află în pericol!

Un alt moment ce-mi rămâne clar impregnat în amintire, din puţinele amintiri pe care le păstrez din cei vreo patru ani din prima mea copilărie petrecută în satul Recea, a fost cel trăit în sala modestă a unei şcoli primare din sat, cu bănci de lemn, maron, grosolane şi bine scrijelate de acei copii de ţărani de vârste amestecate, dintre care unii se aflau în jurul meu, cu cioareci şi opinci. Tatăl meu, părintele Vasile, în civil, cu vestă neagră, canonică, plimbându-se printre bănci şi, probabil, desluşindu-ne cu răbdare sensul unor pilde şi învăţăminte ale Bibliei şi Noului Testament. Apoi, a răsunat, aproape ca un tunet, în culoarul întortochiat al memoriei mele, întrebarea:
– Ştiţi voi, copii, de ce a făcut Dumnezeu lumea?

Şi cum, bine se înţelege, răspunsul întârzia, din nou aud vocea genitorului meu, răspunzând la una dintre cele mai grele, mai fundamentale întrebări ale omului:
– Dumnezeu a făcut lumea ca să-l… glorifice, să-l slăvească la nesfârşit!

(Am înscris această scurtă şi „teribilă”, bulversantă scenă în unele din textele mele în proză sau eseu, scrise în ultimul deceniu, deoarece, după cum uşor se poate constata, ea are un efect, poate târziu, dar cu atât mai semnificativ, mai tulburător asupra mea, în anii senectuţii. Şi nu atât simplul, nudul moment, minut al întâmplării, al amintirii pe care cutia de cristal a memoriei mele a păstrat-o, cât răspunsul dat de acel tânăr preot în modesta, umila sală de curs a unei şcoli de ţară din Ardealul anilor patruzeci; un răspuns care se află în nu puţine tratate de dogmatică, pe care, creierul meu abia acum, după o bogată şi extrem de încărcată biografie umană, socială şi culturală, îl dezbate; de care are nevoie abia acum!)

Nu am prea multe amintiri din primii şase ani de viaţă petrecuţi în satul Recea, de lângă Baia-Mare, în afară de mirosuri, privelişti, dâmbul pe care urca şoseaua ce mergea spre Baie şi unde se afla biserica Unită, lângă modesta şcoală şi vis-à-vis de casa parohială, horincia, cazanul de fiert ţuică din prune, horinca, în curtea primarului badea Ianoş Hauşi, cu care s-a asociat tatăl meu, tânăr preot pentru prima oară instalat la o parohie rurală, după ce slujise ani la rând în birourile Episcopiei Greco-Catolice, înainte de hirotonisire, sub păstoratul episcopului Alexandru Rusu, slujind şi ca şofer pe Fordul de 8 al Episcopiei, în vizitele canonice ale vlădicii, fapt de care era foarte mândru.

E primul sat în care mi-am petrecut câţiva ani de viaţă, eu, născut la oraş şi urmând să-mi petrec întreaga viaţă pe asfaltul multor oraşe din ţară şi din străinătate. Urma apoi, între anii ‘41 şi ‘48, să-mi petrec multe luni, vacanţe şcolare în satul Vărădia din judeţul Caraş, unde stră-mătuşa mea, Wilhelmina Ketzenmacher, sora bunicii mele Olga Böhmler, măritată a doua oară cu un frate al bunicului meu, Nicolae Böhmler, ţinea o prăvălie, după ce o adoptase pe mama mea, la vârsta fragedă de şase ani. Două comunităţi rurale, una în Nord, Maramureş, aproape de originile paterne şi cealaltă, Vărădia, în extremul sud, nu departe de Dunăre, de Serbia, de Vârşeţ, lângă oraşul Oraviţa, pe vremea aceea capitală de judeţ şi doar la câţiva kilometri peste noua trasată graniţă după primul război mondial de satul Kudritz, unde, spuneam, ţinea o prăvălie bunica mea, Omama. Scriitorul, romancierul care sunt, a tras multe foloase şi mai ales a cules şi trăit acolo, între ţăranii nemţi, şvabi, din satul Kudritz sau între românii, valahii, din Vărădia, acele unice experienţe, trăiri, adevărate şocuri pentru o conştiinţă vie, imatură, în puternică şi aproape explozivă formare ce ţin de imponderabil, dar care lasă amprente adânci în înconştient şi mai ales în ceea ce numim subconştient. (Vezi capitolul al treilea al romanului meu de tinereţe În absenţa stăpânilor, ce tratează, absolut episodic experienţele copilului Herbert sub titlul Oglinzile carnivore.)

În acest fel am nu numai amintiri despre sat, satul românesc, dar şi despre cel şvăbesc, şi păstrez, din fericire, încă o foarte proaspătă amprentă, imagine, dar şi miros, peisaj, costume, porturi, vorbe, limbi, figuri, personaje, ritualuri, munci în comun la câmp, la sălaşuri, cabane de lemn lângă hotar, lângă mai mult sau mai puţin îndepărtatele pământuri, unde ţăranii îşi ţin uneltele şi vara, când trebuie să te prindă răsăritul soarelui deja asudat de muncă, loc de dormit pentru întreaga familie, o amprentă, o formă esenţială, aproape o matrice pentru ceea ce ulterior urma să aflu din literatura despre sat. Ca şi o nedisimulată şi mereu vie simpatie, interes, aproape complicitate ideatică pentru gândirişti, pentru un Nichifor Crainic şi Lucian Blaga, pentru atâţia alţii, mari scriitori ai neamului meu în modernitate, care au adus elogii satului românesc. Iar celor care îndrăznesc apostrofe sau sarcasme la adresa acestor titani ai scrisului le păstrez un dispreţ calm şi o umană duioşie faţă de prostia arogantă.

Satul, cred eu, este într-adevăr o matrice reală, fixă, în ciuda atâtor transformări ale civilizaţiilor europene; un cristal, un principiu al oricărei întemeieri. Ca să fiu bine înţeles, voi afirma aici, în acest text oarecum testamentar, că şcolerul, tânărul şi apoi maturul individ care am fost, ca să înţeleg bine unul din conceptele, din cristalele, din nodulii esenţiali ai civilizaţiei şi culturii vechi greceşti, fondatoare a spiritului european, de ceea ce s-a numit polysul grecesc, centru fix şi tiranic al întregului cosmos antic grecesc, eu m-am apropiat, am încercat să înţeleg, ajutându-mă, da, sprijinindu-mă în nu puţine momente de derută şi confuzie a înţelegerii şi a conceptelor auguste, academice, pe acele urme vii, nestinse, pâlpâinde în acele culoare ale memoriei pe care le numim subconştient sau pur şi simplu vise, pe care le păstram din copilărie, din satul pe care l-am trăit eu însumi; ca o ciudată premoniţie pentru statutul meu civic ulterior, acolo, în satul Vărădia, eu eram mereu nemţul, nemţoiul, şi valahul, în satul şvăbesc, de mari viticultori, Kudritz. Da, satul românesc, ca un polys al locului oarecum etern şi magic al nostru, la nord de Dunăre, lângă coroana Carpaţilor. Dacă Blaga afirmă că „veşnicia s-a născut la sat” sau „cocoşi apocaliptici cântă peste satul românesc”, eu înţeleg şi trăiesc aidoma, mai mult decât fermecat, profund, adânc convins că acest loc se află într-o unduire fizică, amprentală, una în care măsura, proporţionalitatea între extreme, susul şi josul, fierbintele şi recele, fluidul şi densul nu erau niciodată discordante. Nu erau prăpăstioase sau sublime, după un sens pe care îl acord eu însumi în textele mele categoriei estetice de sublim.

Aceeaşi măsură în lucruri înainte de Blaga, în legătură cu teoria spaţiului mioritic am găsit-o într-o speculaţie a filosofului francez Hippolyte Taine, care deduce spiritul calm, măsurat, opus extremelor extravagante şi profund dăunătoare ale altor civilizaţii, cea a grecilor antici, poate în primul rând din aşezarea lor în relief. Faptul că munţii lor, Olimpul şi Parnasul, nu ne înfricoşează cu înălţimi teribile, sublime, faptul că nici văile lor nu ascund crevase şi prăpăstii insondabile, faptul că întreg acest relief al Peloponezului ne arată o reală, cuminte şi pilduitoare armonie.

Sigur, nu am să urmăresc până la capăt ideologia gândiriştilor despre satul românesc, citadelă nu numai a istoriei, singurul capabil de a păstra şi susţine neştirbite valorile neamului. Satul etern! A dispărut şi polysul grecilor antici, se va transforma şi acel sat românesc, despre care au vorbit şi pe care l-au cântat atâţia scriitori ce ne-au precedat şi ne-au fost modele. Dar… ca şi la grecii de azi – ca şi la acei europeni care vor să-şi înţeleagă nu numai conceptele, ci şi modul lor, al nostru de a gândi, în strictă diferenţă cu cel sublim asiatic, de exemplu – modul, capacitatea elementară, psihică aş zice, aproape senzitivă, de înţelegere a ceea ce numim cultură sau idee, imaginea, modelul satului românesc sau nu, va trebui să ne şi să le rămână vie.

Da, un tipar a rămas pentru adultul care sunt: satul fix al copilăriei mele, unul din acele reale, puţine, zgârcite tipare fixe, profund modelatoare nu numai pentru ceea ce suntem, în fiinţa noastră cugetătoare, morală, dar şi pentru ceea ce încercăm să înţelegem. Poate chiar şi pentru destinul nostru, dacă credem în această realitate, în această nevoie. Nu rareori, uneori în momente de confuzie existenţială, mă întorc la el, apelez la el, la sat, la imaginea, imaginile, figurile, întâmplările disparate, clădirile, animalele, câmpurile, apele şi nu puţinele descoperiri, uimiri ale minţii, ca şi neuitatele eşecuri, prieteniile de-o vară sau umilinţele pudrate aproape toate de acel zumzăit enorm al secolului trecut. Da, acolo, afund, în timp, nemişcat, mă aflu eu însumi, cel trădat apoi de alte şi alte locuri sau împrejurimi, dar nici una, în ciuda diversităţilor şi marii lor bogăţii de forme, nu le-a întrecut pe cele recoltate aparent în treacăt, acolo de un imatur, un copil, supus atâtor forţe şi autorităţi ce-l depăşeau şi îl înfricau nu rareori, cu o putere, cu o brutalitate de neînţeles, în primul rând, din vina sa! Din vina unei sensibilităţi, a unei reactivităţi psihice, emotive, desigur lipsite de măsură, mereu mişcătoare – o calitate, poate, dar şi pavăză spartă, scut rupt, trădător, armă adesea în mâna nu puţinor trecători indiferenţi.

■ Fragment din vol. Viaţa mea, Editura Polirom, 2017