Litere fără obstacole. Ipostaze ale actului critic

15,50 lei 13,80 lei

Litere fără obstacole. Ipostaze ale actului critic (eBook) – Cătălin Ghiță

Golește
ISBN: EB9786065945623 Categorie: Autor: Anul apariției: 2017 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Volumul Litere fără obstacole de Cătălin Ghiță e ca o continuare a cărții sale din 2005, Ipostaze ale actului critic. El reunește texte axate pe teme mai puțin dezbătute în critica românească, pe care le analizează dintr-o perspectivă eminamente comparatistă. Autorul respinge șabloanele și optează pentru o metodologie exegetică suplă, racordata la instrumentele de lucru ale teoriei literare occidentale.

Litere fără obstacole. Ipostaze ale actului critic de Cătălin Ghiță

Amae sau posibila înţelepciune a dependenţei1

Japonezii sunt nişte copii… Astfel sună refrenul cel mai des auzit printre gaijin-i, adică printre străinii aflaţi în arhipelagul nipon. Şi refrenul nu datează de ieri, de azi: încă din 1858, anul publicării însemnărilor de călătorie din Fregata Pallada, Ivan Goncearov, într-un tipic reflex de europocentrism creştin, îi eticheta pe japonezi drept nişte copii lipsiţi de experienţă, care, din punct de vedere cultural, trebuie să caute sfatul şi ajutorul celor mai în vârstă (apud Wells, 2004: 19). Ca orice judecată simplificatoare, enunţul este, dacă mi se permite jocul de cuvinte, copilăresc, dar porneşte de la o evidenţă psihologică. Neavând îndeobşte ceea ce noi, cu neglijentă superioritate occidentală, numim „ironie” (şi avem în vedere sensul cel mai larg al termenului, nu pe acela impus de paradigmele romantice), niponii le apar multor caucazieni drept infantili. Mai mult, bărbaţii (efeminaţi) citesc manga, femeile se încăpăţânează să menţină aparenţa unor fete de liceu, chiar după ce au trecut cu mult de „fatidica” vârstă de patruzeci de ani şi pe toţi îi distrează comicul buf, exagerat, care, în Europa, ar ţine capul de afiş doar la circ. Cum se poate explica această „copilărie” prelungită în care se complac adulţii japonezi? Oare atitudinea lor nu ascunde ceva mult mai profund? În fond, nu reprezintă aceasta o poziţie mult mai subtilă faţă de viaţă şi faţă de ceilalţi decât ne-am putea imagina?

Este curios că răspunsul la aceste întrebări corelate ne-ar putea fi oferit chiar de un psihanalist nipon, Takeo Doi, care, în 1971, a publicat o carte, Amae no kozo (în traducere aproximativă, Anatomia dependenţei), devenită rapid, în traducere engleză, un adevărat bestse­ller. Cercetarea este continuată într-un volum ulterior, apărut în 1985, Omote to ura (în traducere aproximativă, Anatomia sinelui), care a fost la fel de bine primit atât de publicul larg, cât şi de comunitatea academică. Numeroase articole, diseminate în presa de specialitate din Japonia şi din Occident, vin să completeze edificiul intelectual construit de cele două lucrări principale.

În primul volum, Doi introduce conceptul psihologic de amae şi susţine că la baza acestuia ar sta relaţia pe care copilul o dezvoltă cu mama sa, dar precizează că nu este vorba despre un nou-născut, ci despre cel aflat într-o fază ulterioară de dezvoltare, capabil deci să conştientizeze existenţa exterioară a figurii materne şi să resimtă despărţirea de ea drept neplăcută, chiar dureroasă.2 De fapt, susţine psihanalistul nipon, amae este chiar dorinţa de apropiere, de contact pe care o simte copilul (intimitate care însă nu are nimic de a face cu sexul, spre dezamăgirea probabilă a încă numeroşilor adepţi ai lui Freud), pretinzând chiar că raportul dintre acesta din urmă şi mamă este cel ideal şi, corelativ, că toate tipurile de raport social3 ar trebui modelate având ca punct de plecare această relaţie arhetipală.4 Aceasta ar putea constitui o primă clarificare teoretică a problemelor ridicate de întrebările mele din preambul.

Chestiunile psihologico-semantice comportate de conceptul examinat de mine sunt prezentate sintetic într-un studiu publicat de acelaşi Takeo Doi, iniţial în 1962, dar reluat într-o culegere editată de Takie Sugiyama Libra şi de William P. Libra şi intitulat „Amae: A Key Concept for Understanding Japanese Personality Structure”. Pentru ca lectorul român să înţeleagă mai bine despre ce anume este vorba, nu este superfluu să precizez că, în limba japoneză, amae este un substantiv comun, pe care psihanalistul îl converteşte într-un instrument de lucru indispensabil. Amae5 este derivat din verbul amaeru, care înseamnă, într-o traducere aproximativă, „a depinde de bunăvoinţa celuilalt” şi care are aceeaşi rădăcină ca şi adjectivul amai, adică „dulce”. Încapsulată deci în însăşi semantica intimă a termenului se găseşte ideea de „dulceaţă”, de „gingăşie” inefabilă, care subîntinde atât relaţia mamă-copil, cât şi pe cea dintre soţ şi soţie şi chiar pe cea dintre superior şi inferior în complexa ierarhie socială. Doi observă că am avea de a face, în acest caz, cu un exemplu tipic de transfer psihanalitic6: dorinţa copilului japonez de a plăcea mamei sale şi de a se lăsa răsfăţat de aceasta devine, mai târziu, dorinţa studentului sau a angajatului de a acţiona la fel faţă de profesorul sau de şeful său.7 Într-un articol publicat în 2000, jurnalistul american, Frank B. Gibney, observă, cu justeţe, că însuşi caracterul colectivist al societăţii nipone încurajează această atitudine: „cei mai mulţi dintre membrii acesteia se aşteaptă să fie îngrijiţi într-un fel sau altul” (2000: 74).

Avem, în acest punct, o imagine mult mai clară asupra infantilităţii aparente a japonezilor. Dacă ei ne apar nouă, europenilor, drept nişte copii, aceasta se datorează unui tip cu totul special de răsfăţ afectiv, unei dispoziţii psihologice care îi determină să se bazeze, integral, pe bunăvoinţa superiorilor sau seniorilor. Fenomenul este mutual: aceştia din urmă sunt dispuşi să arate clemenţă, să închidă ochii în cazul unor erori sau excese, să consilieze cu răbdare şi să recompenseze cu promptitudine. O formă de amae poate fi detectată cu uşurinţă în sistemul corporatist din Japonia, în care, până nu demult, angajările se făceau pe viaţă, iar compania nu le desfăcea contractul de muncă nici măcar incompetenţilor patentaţi, ci îi redistribuia, cu grijă şi cu deplină înţelegere, în posturi de mică răspundere, unde erorile pot fi corectate de etajele superioare ale ierarhiei funcţionăreşti. Firmele funcţionează, în continuare, ca nişte familii lărgite, în mijlocul cărora angajatul se simte mai „acasă” decât în propria locuinţă: este hrănit, protejat financiar şi consiliat în privinţa oricăror probleme. Un fapt divers adiţional se impune: la sfârşitul programului de lucru, mulţi angajaţi merg, împreună cu şefii, în baruri şi se distrează bând alcool.8 Beţia ulterioară este trecută cu vederea şi de unii, şi de alţii, între ei neexistând nici măcar scuze elementare: amae are efectul de a anula până şi obişnuitele, la noi, jene bahice.

Apariţia fenomenului de amae în rândul populaţiei japoneze poate fi interpretată şi pe considerente geografice. După cum ştim, arhipelagul nipon este complet separat de platforma continentală asiatică şi, cu excepţia invaziei americane din 1945, japonezii nu au cunoscut ocupaţii ale trupelor străine.9 Această fericită situare topografică i-a determinat pe locuitori să dezvolte o relaţie specială cu spaţiul sever limitat (exemplu perfect de hortus conclusus), dar şi natural protejat care le-a fost pus la dispoziţie. Niponii s-au simţit şi se simt, inconştient, ca într-o grădină ornamentală, trasată după principii spiritual-geometrice, insulele însele codificând o sinecdocă a faimoaselor construcţii zen. Trăind într-o lume cu o arhitectură precisă şi armonioasă, ei au găsit firească odihnirea întru ceilalţi, care, desigur, nu pot fi niciodată duşmani (din pricina lipsei invadatorilor, Japonia este, astăzi, una dintre cele mai omogene ţări de pe glob din punct de vedere etnic). Amae devine, astfel, expresia unui confort afectiv, a unui lux psihologic pe care extrem de puţine popoare ale lumii şi l-ar putea permite. Analizând expresiile sale, noi, cei separaţi ombilical de insulele aureolate, putem învăţa foarte multe despre valoarea şi valenţele coeziunii sociale.

De asemenea, mi se pare important de relaţionat conceptul de amae cu acela de obiect tranziţional, pus în circulaţie, încă din anii ’50, de D.W. Winnicott. Potrivit psihanalistului britanic, trecerea copilului de la faza omnipotenţei subiective (perioada simbiotică a relaţiei cu mama, când copilul se simte centrul universului) la cea a realităţii obiective (etapa conştientizării de către copil a relaţiei de dependenţă dintre el şi mamă, precum şi a existenţei reale a altor fiinţe exterioare lor) are loc graţie unei experienţe tranziţionale.

1 Menţionez aici că traducerile tuturor citatelor din autorii străini, în afara celor în cazul cărora am specificat, în Bibliografie, traducătorul, îmi aparţin. Observaţia se aplică întregului volum.
2 În alt loc, Doi precizează că un copil nu simte amae decât de la vârsta de un an. Pentru mai multe amănunte, cf. Doi, 1986: 125.
3 Louis Frédéric opinează că amae „leagă adesea giri (obligaţiile sociale) de ninjo (sentimentele umane), ceea ce guvernează majoritatea relaţiilor dintre japonezi” (2002: 23).
4 Pentru detalii suplimentare, cf. Doi, 2001a: 39.
5 James Emery crede că amae este, alături de gambare, de giri şi de wa, unul dintre cele patru cuvinte preţuite, „aflate în inima şi în sufletul culturii japoneze” (2001: 50).
6 Pentru mai multe amănunte în acest sens, cf. Doi, 1986: 123.
7 Sugestii interesante, care împing discuţia în aria etnopsihologiei, se găsesc şi în culegerea de texte Japanese Frames of Mind: Cultural Perspectives on Human Development. Edited by Hidetada Shimizu and Robert A. Levine. Cambridge: Cambridge University Press, 2002.
8 Respectivele reuniuni informale se numesc, în limba japoneză, nomikai.
9 Să ne amintim doar episodul seriei de taifunuri, ivite între 1274 şi 1281, care a dispersat flota mongolă, pregătită să invadeze Japonia.

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Litere fără obstacole. Ipostaze ale actului critic”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii