Drumuri în India

19,20 lei 17,30 lei

Drumuri în India (eBook) – Emil Rațiu

Golește
ISBN: EB9786065945821 Categorie: Autor: Anul apariției: 2017 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Din contactul cu India izvorăsc impresii vii şi gânduri asupra panteismului acestui subcontinent, al respectului pentu viaţă, de orice formă şi specie ar fi, al adevăratei şi marii compasiuni universale, în locul mitului antropocentric moştenit din religiile deşerturilor aride ale Orientului Mijlociu, „Noul Ierusalim” al crezului nostru se realizează în India, în prezent, fără înfricoşetoare apocalipsuri şi judecăţi viitoare.

Din contactul cu India impresionează marea asemănare dintre cugetarea vechii Elade, a lui Pitagora, Platon, şi India religiei Vedelor şi Upanişadelor, culminată în Jainism şi Budismul compasiunii universale pentru toate vieţuitoarele, de care în lumina unor scrieri descoperite în epoca contemporană – rusul Notovitch etc. – ar fi fost aproape Iisus.

Afinităţile româno-indiene au atras atenţia unor mari spirite, legăturile noastre de suflet cu India merg la Mihai Eminescu, iar vechea noastră literatură exprimă legături mult mai vechi, dovedind rolul nostru de punte cu Eurasia. (Emil Rațiu)

Drumuri în India de Emil Rațiu

INDIA

Într-o după-amiază din luna ianuarie 1981, sunt condus de mama mea, la aeroport; la 14,10 avionul decolează de la Fiumicino. După ce avionul face câteva volute, ne aflăm între mare şi nouraşii albi, jos, şi cerul albastru, la fel ca marea, sus.

Totul s-a schimbat. Îmi vine spontană întrebarea: care este realitatea? După masa bună de prânz servită în avion, se proiectează un film în care tema este amorul între un copil şi un cal – poate că amorul este posibil numai între aceste fiinţe inocente. Amorul este pur, frumos, dar rezolvarea este în cadrul, şi conform regulilor, societăţii omeneşti: continuarea dragostei dintre copil şi cal, cere ca acesta să devină cal de curse!

Mă gândeam la sublimul sentiment al amorului, mă gândeam la îngereasca nevinovăţie a unui copil. Ce sentiment este mai sublim pe lume decât dragostea, faţă de un copil, în special? Este sublim a iubi, fără a gândi la consecinţe. Este o dăruire şi o împlinire completă. Dar, până la ce punct se poate face abstracţie complet de doamna raţiune în această durerosă lume în care trăim?

Privesc imaginile de pe ecran care mă pasionează, mă absorb într-o lume a lor aparte; privesc pe geam întunericul de afară, spaţiul nemărginit şi gol; şi spontană, îmi vine din nou întrebarea: care este realitatea?

Încep să se zărească în lumina slabă a amurgului, care vine la scurt timp, dată mişcarea noastră spre răsărit în direcţie contrară fuselor orare, luminile unei aşezări omeneşti pe marginea unei ape (marea?); apoi nişte munţi deşerţi şi stâncoşi. Este deja întuneric, dar la ora 18,30 ora italiană apar luminile, pe o suprafaţă mult mai întinsă decât mă aşteptam (o fi mai întinsă decât Roma?) ale Kuweit City-ului, capitala micului stat cu acelaşi nume. Pe ici, pe colo, se vede marea, oraşul pe alocuri parcă ar fi aşezat pe insule, se vede şi un pod care le uneşte. Aterizăm. Primul contact cu Orientul Mijlociu. Intrăm în clădirea aeroportului şi apoi parcurgem o sală lungă, albă ca laptele, clădită din blocuri de marmoră (pe care acum se profilează silueta unei femei grase şi oacheşe în burnus negru). Curăţenie perfectă, observ apoi că măturătorii sunt mai toţi chinezi sau aşa ceva, căci de rasă galbenă. Ajung la chioşcul cu Souvenirs, şi privirea îmi este încântată de minunile artizanatului arab (narghilele de aur, samovare de aur, ibrice, colane de aur cu rubine şi smaragde, toate la un chioşc de „souvenirs” precum cărţile poştale ilustrate în Europa!) şi iată-mă dintr-odată în dimensiunile unei lumi de o mie şi una de nopţi! Pe scaunele sălii de aşteptare a aeroportului şed indiene în sari, ghemuite şi cu pantofii descălţaţi, trec oameni în burnuzuri cu turbane, alţii, îmbrăcaţi în caftane de un alb cenuşiu, cu turbane albe în cap, cu feţe bătute de soare, de ţărani, stau într-un grup, tăcuţi şi cu aer complet absent. De unde or fi? Afgani? Unul are trăsături mongoloide. Un eşantion din imensul rezervor de rase al Asiei. Suntem deja la porţile Indiei? De partea cealaltă a posturilor de trecere, spre „teritoriul Kuweit-ului”, se văd arabi, bărbaţi toţi frumoşi şi majoritatea cu pielea albă, îmbrăcaţi în burnusuri cenuşii deschis şi cu văluri albe în cap, căzând pe spate, prinse cu o coroniţă. Văd un băieţaş de vreo patru ani îmbrăcat în acelaşi burnus, cu capul gol, şi nu-mi pot reţine admiraţia în faţa acestui copil atât de frumos şi delicat, ce sta lângă taică-su, un bărbat frumos, cu un aer de deosebită distincţie. Deasemeni, mai toate femeile tinere arabe pe care le văd, sunt frumoase. Ajung la un post de trecere din aeroport în Kuweit-City; văd că scrie tranzit. Este coadă, aşa că mă duc la un alt post de trecere, vecin, unde-s doi europeni care vor să treacă. Întreb pe poliţiştii arabi dacă pot trece, şi mă îndreaptă la vreo zece metri mai în spate, în fundul sălii unde este o masă cu funcţionari, vreo trei bărbaţi şi două femei şi scrie „Transit counter”. Femeile sunt îmbrăcate în uniforme, îs drăguţe şi una, cu ochii verzi, mă priveşte, interogându-mă parcă din ochi, ca să mă adresez ei. Ceea ce şi fac, întrebând-o dacă pot lua o viză de tranzit, având două ore la dispoziţie.

Îmi răspunde că viza de tranzit este pentru minimum două zile; îi răspund că eu nu am nimic contra, să mi-o pună pe două zile, iar eu după două ore mă întorc. Surâde şi spune că trebuie să am şi biletul de avion peste două zile, ca să-mi poată pune viza. Nimic de făcut. Rămâne însă o drăgălăşenie care-mi aminteşte de funcţionarele turcoaice, în Europa femeia fiind aspră.

Mă întorc la grupul de italieni care au plecat de la Fiumicino. O găsesc singură pe fata aceea cu privirea stranie. Vorbesc cu ea, dar nu e impresionată de loc de schimbarea de lume, deşi este prima dată când iese din Italia. Vine şi cealaltă tânără care este cu ea, împreună cu tânărul care le însoţeşte. După o scurtă conversaţie cu ei, mă retrag pe un loc pe un fotoliu din faţa lor. Lângă fată se aşează un tânăr, gen hippie, cu aer ciudat de secătură, destul de simpatic, şi periuţă. Observ de pe scaunul meu poliţia emiratului, omniprezentă; un agent însoţit de o femeie poliţistă (sistem ca în Suedia) controlează frecvent pe cei care stau în sala de aşteptare a aeroportului. Nu vin la noi, probabil că ştiu ora şi avionul cu care plecăm, dar merg des la asiaticii înfăşuraţi în nişte halate albe murdare, cu feţe aspre de munteni (or fi afgani?), dintre care câte unul, cu faţa încreţită, nebărbierită, priveşte absent, în gol. Pe unii, femeia îi mustrează, după tonul vocii cel puţin, şi apoi, mărinimoasă parcă, le dă nişte hârtii şi-i lasă în pace. Apoi se îndreaptă către alţii şi se repetă aceeaşi scenă.

Ora 12 noaptea – Suntem poftiţi la avionul spre Delhi; deci nimic în sala de aşteptare nu este lăsat la voia întâmplării. S-a format deja un grup numeros de asiatici (arabi şi indieni în majoritate); controlorii, foarte respectuoşi faţă de noi, cei câţiva Europeni proveniţi de la avionul de la Roma, strigă la mulţimea de localnici: La o parte, la o parte, lăsaţi să treacă „inglis”. Englezii suntem noi! Avionul este mare, o fi dublu decât cel cu care am venit de la Roma. Are scaunele rânduite pe trei şiruri, dintre care şirul din mijloc este cel mai consistent, având cinci scaune pe fiecare rând. Eu nimeresc pe şirul din mijloc. Deşi atât de mare, avionul s-a umplut. Marea majoritate a pasagerilor sunt Indieni, care fără îndoială lucrează în Kuweit şi acum merg acasă.

Este un aspect destul de mohorât, oameni somnoroşi, o lumină întunecoasă, într-un cuvânt zbor de miez de noapte. Spre surprinderea mea, se serveşte cina. Şi aici, constat că am intrat deja într-o altă dimensiune geografică şi etică; vegetarienii, masa servită după criteriul religios şi etic al fiecăruia. Un indian, cel de pe şirul de scaune din stânga mea, nu mănâncă nimic, îşi umezeşte doar buzele sugând felii de lămâie. Indienii de lângă mine mănâncă toţi vegetarian. Admir pe tânărul, descris mai înainte, cu figura pe jumătate de profesor cu ochelari, pe jumătate de şmecher, care stă cu un rând în faţa mea, pe şirul din stânga, care cere meniu vegetarian. Eu, din păcate, sunt servit din oficiu „non vegetarian”, înainte de a-mi da seama că există două meniuri.

Aţipesc, adorm. Mă trezesc când avionul atinge pământul. E încă noapte, întuneric. Când a trecut această ultimă parte a voiajului? Suntem deja în India aşa de repede? Ce senzaţie minunată, liniştitoare, acest contact cu suprafaţa sigură a planetei, pământul, mama şi casa noastră dintotdeauna! Simţim că avionul nu mai „zboară”, aleargă cu roţile lui bine aşezate pe suprafaţa sigură a planetei regăsite. Suntem deja în India, sau mai exact, suntem deja de la miezul nopţii în dimensiunea India! Formalităţile de rigoare, deloc lungi – din fericire nu este nici o formalitate sanitară la ghişeul unde este scris „Health Officer” – şi iată-ne afară din aeroport.

Primul contact este destul de mizer; o uscioară ce da într-un fund de uliţă. Aici, câţiva negustori ambulanţi cu răcoritoare şi şoferi de taxiuri. Reîntâlnesc grupul de trei tineri italieni cu care am vorbit la aeroportul din Kuwait. Fata, aceea cu tânărul, îmi face semn să vin şi mă întreabă dacă vreau să iau taxiul împreună cu ei. Ei au mai multă experienţă decât mine în treburile acestea, căci este a doua oară că vin în India. Desigur că mă unesc cu grupul lor, căci între timp, tânărul înalt, cu păr „ a la hippie” cu care este fata, a şi contractat cu un şofer de taxi. Intrăm în taxi grupul nostru de patru şi aici mai vin încă alţi doi italieni. Pornim. Primul contact cu India. O panglică dreaptă de asfalt, printre câmpuri verzi cu copaci mari şi umbroşi. Totul, bineînţeles, verde. Pare că suntem în plină vară în luna ianuarie. La o încrucişare, un militar cu un vestmânt alb şi un fes roşu în cap, poză parcă din armata colonială britanică, dirijează circulaţia. Şoferul este expansiv şi vesel, vorbeşte pe englezeşte cu tânărul cu cele două fete, care i se adresează şoferului cu apelativul „baba”, iar când tânărul pronunţă cuvântul India, şoferul, vesel şi bun actor, se împăunează, râzând, şi încordându-şi braţul liber, în semn de forţă, exclamă cu patos: India, India!

Am trecut câteva încrucişări de drumuri, şi deodată la stânga, observ, pe iarba şi pe tulpina unui pom, stând o familie de maimuţe. Deci, India, India, cu adevărat!

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Drumuri în India”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la contul dvs. și pentru alte scopuri descrise în politică de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Categorii