Opera lui Tudor Arghezi

65,20 lei

Opera lui Tudor Arghezi (eBook) – Nicolae Balotă

Golește
ISBN: EB9786068012001 Categorie: Autor: Anul apariției: 2020 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Cu mulţi ani în urmă, am început o explorare plină de ardoare a mării lirice argheziene. Timp de trei ani, am străbătut‑o în lung şi în lat, am coborât în adâncurile ei. Apoi, firul cercetărilor s‑a întrerupt. Între timp – în vara anului 1955 –, l‑am întâlnit pe Poet, o singură dată, într‑o dimineaţă, la mare. Eram încă atât de tânăr, şi consideram încă cu atâta umilinţă scrisul meu ca fiind nevrednic de a se alcătui într‑o „operă”, şi de a sta măcar alături de o operă precum aceea a Poetului, încât n‑am îndrăznit să‑i vorbesc despre incursiunile pline de o riguroasă fervoare în universul său imaginar. Mai târziu, a fost prea târziu.

Pentru a‑i studia opera, îl vom jertfi cu bună ştiinţă pe Tudor Arghezi, acel om care a fost, supunând unei epohé toate câte le ştim sau presupunem că le ştim despre el. Nu vom uita, însă, că Poetul, Artistul, Scriitorul despre care vom vorbi nu reprezintă decât făptura mitologică pe care o deducem din singura substanţă „argheziană” ce ne interesează, aceea a cuvintelor sale scrise. A‑l merita pe Arghezi înseamnă a găsi acele căi spre scrisul său, acele modalităţi de exprimare, de formulare, acele valori şi structuri, acele echivalenţe prin care să ne putem apropia această operă sau, altfel spus, prin care ea să devină pentru noi o prezenţă.

O monografie de referinţă asupra operei argheziene. O capodoperă, pentru prima dată în Colecţia Ediţii definitive.

Opera lui Tudor Arghezi de Nicolae Balotă

Ontologie poetică

Jertfa ambiguă • Neantizarea şi mitizarea creatorului • „O viaţă îngropată în temelii” • Jansenism răsăritean • Antiexhibiţionism • Refuzul mărturisirii • Criza identităţii • Arghezi şi Eminescu • „Geniul artei şi al neantului” • Hăul fiinţei • Refuzul Demiurgului • Partenogeneza literaturii • Eliminarea tatălui • Dialoguri cu „sufletul” • Ezitarea ontină • Figuri ale vidului • „Monarhul nietzscheian” • Orbecăiala • Paradoxul sufletului • „Instituirea” • Retorica interogativă • Arghezi şi Blaga în faţa tainei • Sufletul bolnav • Arghezi şi Macedonski • Acedia • Simboluri nictomorfe • Nihilism angelic • Sufletul haotic şi apelul thanatic • Sufletul taumaturg • Sarcina • Transfigurare • Îndoiala sufletului • Parabolele omului îndoit • Dubla neantizare

Se cuvine să începem printr-un act de jerfă. Ca orice iniţiere, lectura descoperitoare presupune sacrificiul. Putem avea o convingere sau alta despre raportul dintre scriitor şi scrisul „său”, interpretarea unei producţii literare pretinde oricum sacrificarea producătorului ei. O jertfă ambiguă. Căci, pe de o parte, din raportul creator-creaţie, sau om şi operă, primul termen este pus în paranteză (chiar dacă el este reintrodus în vreo ecuaţie propusă de operă, spre rezolvarea ei). Autorul ca fiinţă vie este neantizat. Dar, pe de altă parte, chiar şi cei mai radicali denunţători ai „metodei lui Sainte-Beuve”, adică a încercării de a înţelege un scriitor prin cercetarea personalităţii sale, nu se pot împiedica să nu mitizeze întrucâtva autorul operei pe care o studiază. A pune în paranteză eul „real” înseamnă, de cele mai multe ori, a proiecta epura unui eu „ideal”, şi a-i atribui acestuia paternitatea operei. Criticându-l pe Sainte-Beuve, afirmând că „o carte este produsul unui alt eu decât cel pe care-l manifestăm în obiceiurile noastre, în societate, în viciile noastre”*, Proust statua un fel de axiomă a criticilor moderne. Dar eul adevărat al poetului care ar prezida – după el – creaţiile acestuia este o ficţiune a noastră. Avem nevoie în explorarea unei poiesis, a celor făcute în artă, de prezenţa unui subiect al facerii. Şi acesta nu poate fi decât un eu poetic, un dublu mitic al poetului prea uman. Aşadar, neantizarea pe de-o parte, mitizare pe alta. Pentru a-i studia opera, îl vom jertfi cu bună ştiinţă pe Tudor Arghezi, acel om care a fost, supunând unei epohé toate câte le ştim sau presupunem că le ştim despre el. Nu vom uita, însă, că Poetul, Artistul, Scriitorul despre care vom vorbi nu reprezintă decât făptura mitologică pe care o deducem din singura substanţă „argheziană” ce ne interesează, aceea a cuvintelor sale scrise.

De altfel, am fi renunţat la acest preambul, ca la un argument de la sine înţeles, dacă nu am fi găsit chiar în textele lui Arghezi un îndemn în acest sens. El însuşi, Arghezi (în cele ce urmează vom avea rareori ocazia să mai vorbim despre el), se situează faţă de sine, mai exact faţă de poetul, de artistul Arghezi în poziţia ambiguă descrisă mai sus. Situarea aceasta se referă şi ea, fireşte, la un Arghezi scris, nu la cel trăit.

Iată, unul dintre textele amintite: „Am pornit în viaţa confuză cu o certitudine totuşi încă şi astăzi intactă: literatura trebuie, întâi şi-ntâi şi până la urmă de tot, să fie animată de o viaţă îngropată în temelii…”. Fraza, bine cunoscută, apare într-una dintre puţinele scrieri pe care le socotim confesive ale poetului, în paginile acelui Dintr-un foişor, mărturisire voit-ne-voită, stârnită de prea mult hulitul profesor Dimitrie Caracostea. Secvenţa esenţială a textului, aceea referitoare la o viaţă îngropată în temelii, evocă un act sacrificial, act al creaţiei posibile doar prin jertfirea creatorului. O jertfă umană este necesară pentru a pune un temei şi a înălţa o construcţie. Fără să trimită explicit la o arhaică mitologie, ca şi la o nu mai puţin străveche ritualistică a construcţiei, Arghezi le implică în formula sa imperativă, în acel „trebuie, întâi şi-ntâi şi până la urmă de tot”, al cuvintelor sale. O viaţă îngropată – expresia are cel puţin două sensuri – reprezintă o viaţă ce animă totul, de acolo din tenebrele în care a fost refulată. Ambiguitate a sacrificiului: punere sub obroc, îngropare a vieţii trăite, sub construcţia literară, şi totodată animare a acesteia prin viaţa subiacentă, transformată într-un „duh” mitic însufleţitor: „M-am eliminat sută la sută din mine, lăsând să se vadă numai părticica lui Dumnezeu” – declară Arghezi în aceeaşi confesiune literară. Neantizarea totală şi mitizarea „fragmentului” divin sunt cele două feţe ale sacrificiului la care procedează Poetul pentru ca Poezia să fie, să se desăvârşească.

Această eliminare din sine a sinelui con­comitentă cu mitizarea eului poetic este actul prim al creaţiei poetice argheziene, generatorul paradoxal al liricii prin expulzarea eului. Nu vom lua, desigur, ad litteram acest „m-am eliminat sută la sută din mine”, expresie orgolioasă şi totodată întrucâtva maso­chistă. Ea revelează, însă, o voinţă de mortificare dusă la exces. Am putea asemăna această voită (intenţionată, visată, nicicând atinsă „sută la sută”) eliminare a sinelui cu automutilarea unui Origene. Într-un fel e o scopire morală, o eliminare a odiosului eu, printr-o lepădare de sine cvasimonahicească. Arghezi reclamă şi proclamă o cenzură, o neantizare a eului, asemănătoare cu acea Abgeschiedenheit – ruptura de sine şi de tot – pe care un Meister Eckhart o aşeza, ca o virtute a virtuţilor, deasupra iubirii şi a smereniei. Dar eliminarea-tăiere nu are la Arghezi un sens ascetic. Ea ar fi un instrument spiritual, pe calea purificării şi a contemplaţiei, doar dacă nu s-ar conjuga cu proiectarea în imaginar a aceluiaşi sine, cu mitizarea lui. Arghezi n-ar fi putut deveni niciodată un mistic. El este, prin ambiguitatea asumată, Artistul.

Însăşi lepădarea de sine nu are sensul unei mortificări moral-ascetice, ci artistice. O anume atitudine, de sorginte romantică, aceea a complacerii în propriile trăiri, îi este profund antipatică. A te iubi pe tine însuţi, ce sursă de ispite moi! Sursă a unei poezii a langorilor, adevărată antipoesis pentru conştiinţa estetică la pândă a fostului monah de la Cernica. „Le moi est haîssable” – proclama cu severitate jansenistă Pascal. Şi jansenismul răsăritean al lui Arghezi, întrezărind corupţia firii în gesticulaţiile amorului propriu, denunţă cu nu mai puţină asprime complezenţele eului. „Atât în copie cât şi în original, nu m-am surprins, în ce mă priveşte, că m-aş fi iubit prea mult. N-aş putea spune că m-am detestat cu o formulă integrală. Sentimentul nu mă urăşte propriu-zis şi nu pare scârbit de actele mele: el a refuzat numai să se expuie” (Dintr-un foişor). Viciul de căpetenie al acestui eu este, deci, exhibiţionismul. Or, poetul este înclinat prin vocaţie să caute voluptăţile exhibării de sine. Dintotdeauna, dar mai cu seamă din epoca romantică a descătuşărilor de multele rigori, nu numai estetice, el s-a complăcut în proiectarea sinelui, în solemnizarea propriei existenţe, în declararea afectelor, a pasiunilor, a „credinţelor sale”. Nimic mai odios pentru un om care, chiar dacă s-a desprins de anumite vechi rânduieli spirituale, persistă în intenţia mortificatoare a unei lepădări de sine. Una dintre cele mai comune ispite ale poetului este aceea de a se proiecta printr-o optică idealizatoare în viitor sau în trecut. Mecanismul tentaţiei pe care un Isichie Sinaitul îl prezenta în termenii teologiei ascetice drept „momeala nălucilor diavolului”, Arghezi îl închipuie sub o formă metaforică-ştiinţifică, drept un fel de magnetizare a memoriei: „Eşti atras de câte o împrejurare consumată ca un ac purtat pe un geam de magnetul plimbat pe dedesubt, şi cine a durat o bucată de timp are tendinţa să solemnizeze mărun­ţişurile existenţei şi să le prefacă în evenimente” (id.). Toate acestea nu sunt decât deşarte închipuiri, phantasiai, de care ascetul cată a se lepăda, pe care poetul trebuie să le repudieze, căci „nici o amintire nu plăteşte cerneala cheltuită pentru a i se acorda relief” (id.). Căutarea timpului pierdut e o întreprindere vană. Nu este posibilă nici o întoarcere. Orice paradis e un paradis pierdut. Verdictul Eclesiastului condamnă orice încercare de a regăsi ceea ce a fost condamnat la pierzanie. Faptele omului se surpă în neant, şi a le evoca „este deşertăciune şi vânare de vânt”. Ceva din tonul biblic dezabuzat poate fi surprins în refuzul arghezian al rememorării, tonul Eclesiastului descoperind vanitatea tuturor trăirilor. Trăitul este identic cu neantul şi trebuie predat neantului.

Găsim, însă, în fuga aceasta de amintiri, în această oroare de solemnizarea momentelor consumate, şi altceva decât o convingere privind vanitatea încercărilor poetului de a regăsi timpul pierdut. Arghezi refuză mărturisirea, destăinuirea. Spovedania religioasă, ca şi cea lirică îi repugnă în mod egal. El opune unei tentaţii a retrospecţiei, a introspecţiei şi a prospecţiei confesive, diverse argumente contrare, refuzând în fond mărturisirea. În acest refuz (pe care-l vom analiza sub diverse aspecte mai târziu) recunoaştem un nod central al crizelor sale religios-spirituale, ca şi al poeticii sale. Orice confesiune, ca o revelare a sinelui profund, ascuns, are o finalitate cathartică. Or, refuzul destăinuirii implică starea celui lipsit de uşurare, o stare de iritare permanentă. Vom vedea că revolta, negativismul arghezian reprezintă un derivativ al confesiunii refulate. Mărturisirii – morale şi poetice – i se substituie imprecaţia. Cel ce nu cunoaşte mângâ­ierile spovedaniei, descoperă desfătările injuriei. Desigur, mecanica substituţiei nu e atât de simplă. Un întreg complex al celui dăruit ce nu-şi acceptă darul, al Alesului ce nu se acceptă pe sine domină şi determină tensiunile argheziene. Dar chiar acest refuz al darului, al alegerii, rezidă într-o non-acceptare de sine. Existenţa spirituală a omului, şi existenţa poetului, aşa cum le proiectează Arghezi în reflecţiile sale Dintr-un foişor, ca şi în alte texte, sunt, pe un anumit plan esenţial, fugă de existenţa în sine, fugă de sine. O asemenea fugă s-ar putea înscrie în seria repudierilor moderne ale eului preapersonal, repudieri ce au jucat un rol însemnat în doctrinele despre poezie şi despre condiţia poetului.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Opera lui Tudor Arghezi”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii