Autoportret la 28 de ani

Autoportret la 28 de ani de Lara Gal

16/4/84 – marţi

Acum şi aici, adică la 28 de ani şi secretară în fabrica asta. Sunt o persoană atât de serioasă încât, uneori, nu-mi vine să cred că trecutul meu îmi aparţine. Nebunia mea, delirurile mele, curajul meu, par să nu fi fost ale mele, să nu fi existat niciodată. Sunt retrasă, tăcută, ocupată: sunt „doamna Vona”. Eu. Şi atât. Şi atâta silă de tot.

Adânc, în mine, simt nevoia să fiu fericită, să mai fiu fericită, dar fericită cu adevărat. Mă întreb ce lucru mic ar putea-o face, sau ce lucru, în general, m-ar putea face fericită. Mă cunosc prea bine pentru a şti şi ce determină verva în mine. Totul este să recunosc, să vreau să recunosc… Sunt tristă, tristă, tristă, din ce în ce mai tristă, pe măsură ce trece timpul şi găsesc din ce în ce mai puţine pretexte de a ieşi din această tristeţe. De a ieşi cu adevărat. Mi s-a întâmplat exact ca în filmul Juliei Christie: la un moment dat lucrurile care aveau gust au încetat să-l mai aibă; execut aceleaşi gesturi, duc aceeaşi viaţă, între aceleaşi lucruri pe care mi le-am dorit întotdeauna. Dar am încetat să mă bucur de ele. Exact ca în „Darling” la un moment dat, nu ştiu unde şi nu ştiu prea bine cum, brusc, esenţa s-a degradat, deşi se păstrează vechile forme, parcă nu mai este esenţa. Nimic nu mai are gust, totul este anost, tern, chinuitor, greu de suportat.

Nu mi-am dorit lucruri mari în viaţă, nici măcar nu le am, dar mi-a plăcut întotdeauna să trăiesc, să mă bucur de fiecare zi, să simt viaţa. Acum mă lasă atât de indiferentă încât mă întreb dacă nu cumva sunt bolnavă… Ceva mă nemulţumeşte permanent, ceva nu-mi intră în voie, ceva nu-mi convine! Trăiesc cu senzaţia unui gest neîmplinit, într-o stare de aşteptare a ceva ce nu apare, o stare de saturaţie, o stringentă lipsă de spectaculos; trăiesc o viaţă monotonă, îngheţată parcă, lipsită de fermentul care-i dă gust, de fericire în străfulgerări epuizante. Este adevărat că nu am nici dureri, sau, cel puţin, nu mă pot plânge de dureri mari: este doar o viaţă de mărunte şi perpetue tracasări şi umiliri, de privaţiuni înjositoare, invizibile unor ochi străini neatenţi dar zdrobitoare când se trăiesc zi de zi, lună de lună, an de an, fără acele abisuri în necunoscut caracteristice unui moment, unei nebunii, unei disperări.

Ce-aş mai putea să spun? Aş avea nevoie de o noutate. Nu mi-e frică de ea, acum, după atâta timp parcă încep să o aştept, dar… „noutăţile” astea lovesc întotdeauna într-un singur om: Vladimir, iar… cel din urmă lucru pe care l-aş vrea ar fi să-l supăr cu ceva pe el.

29.10.84 – luni

Nu ştiu cât voi mai putea rezista. Vreau să spun „rezista” aici, în întreprinderea aceasta, în serviciul acesta. Nu am nimic împotriva întreprinderii „acesteia”, poate este mult mai bună ca altele, dar mă anihilează inexorabilul program, sculatul la 5 dimineaţa şi monotonia unui program invariabil. Să fi existat măcar posibilitatea ca în două zile pe săptămâna să începem, de exemplu, serviciul la ora 9 – 10 şi să ieşim după cele opt ore. Ar însemna să am două nopţi pe săptămână: două nopţi de citit fără a mă teme că a doua zi nu voi auzi ceasul, două nopţi de muzică, sau… la naiba! chiar şi de dragoste! pentru că am nevoie de escapade prin care să sparg această monotonie, prin care să mă regenerez.

În altă ordine de idei, este înjositor pentru o femeie să nu-ţi poţi permite să-ţi faci o rochie nouă, să-ţi comanzi o bijuterie sau să mergi la cosmetică când vrei. Viaţa în societatea actuală ne este atât de monotonă, de epuizantă, de prozaică, încât resimţim, cred, mai acut decât ar fi normal necesitatea de a ne simţi femei. Numai de când lucrez aici am realizat aspectul ăsta… şi de asemenea lipsa banilor… Mă întreb uneori, oare cum am trăit atâţia ani fără să am habar de bani??!! Când muncim atât de mult, când ieşim zăpăcite de la cele opt ore şi jumătate de program, suntem doar o masă oarecare de carne lipsită de suflet, mânată doar de foame şi oboseală şi cred că nimic nu poate fi mai uniformizant decât greutatea surdă pe care o purtăm în noi, indiferenţa şi abandonul nostru. După câteva ore, această greutate va trebui reîncărcată pe umerii noştri feminini vag refăcuţi şi… acum înţeleg de ce toate femeile care lucrează arată la fel.