Dumnezeu s-a născut în Dacia

15,30 lei

Dumnezeu s-a născut în Dacia (eBook) – Emil Raţiu

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065944732 Categorie: Autor: Anul apariției: 2015 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Romanul de faţă îmbină realismul cu basmul şi utopia, realitatea concretă a faptelor cu realitatea impalpabilă a cugetului şi a imaginaţiei.

Un episod din istoria recentă a României – dintre 1940, anul marilor rapturi teritoriale de la toate punctele cardinale ale hotarelor României Mari şi anul 1989, anul Revoluţiei – se leagă ca într o istorie paralelă, pe două planuri, cu istoria vechilor Daci.

Dumnezeu s-a născut în Dacia de Emil Raţiu

Prolog

Anul 1940. Doi balauri se repezeau flămânzi asupra României, mai întâi unul de la Miazănoapte şi Răsărit, apoi altul de la apus, sfâşiind trupul ţării, din care înghiţeau hălci sângerânde, apoi în toamnă, alt balaur mai mic, se înfăţişa şi el, muşcând din călcâiul patriei.

În acel an, într-un sat din Nordul ţării, în timp ce oamenii fugeau din calea întâiului balaur, în căruţe, pe cai, pe jos, cu bruma de lucruri ce puteau duce cu ei, o femeie era ţintuită locului, în durerile facerii. Nu era chip să nască, feţişorul sau feţişoara nu venea la lumină. Era în a doua zi de munci, spre seară, când o pasăre nemaivăzută prin locurile acelea se aşeză pe poartă şi începu să cânte cu vers ciudat, în timp ce pe cerul în amurg se ridica la orizont luceafărul.

Moaşa, împreună cu alte două femei, o încurajau pe nevastă, îi udau buzele, îi ziceau să se sforţeze, în vreme ce moaşa o apăsa pe pântec, iar o altă femeie, cu un tăciune stins în apă, începea să descânte.

– Vin, vin la lumină, nat, că ţi-o fi traiul de lumină, viaţa de bucurie, cărare de flori, te-i însura cu o zână, te-i mărita cu Făt-Frumos, vin la lumină dulce de soare, de lună, de stele, curată ca aurul, albă ca argintul…

Femeia se chinuia, dar pruncul nu se năştea. Treceau pe uliţa satului, cu huruituri de motoare, două camioane încărcate cu soldaţi, ce se retrăgeau spre ţară, şi o coloană de oşteni pe jos. Un bocet sfâşietor, căci soţul femeii era în oaste, străpunse atunci încăperea şi în acest ţipăt se născu copilul.

Era un prunc cu cămaşă şi femeile se bucurară, că va fi norocos, în vreme ce moaşa îi legă şi-i tăie buricul, după care-l spălară într-o covăţică în care puseră în apă frunze de nuc de la icoană. După ce-l îmbăiară şi-l îmbrăcară în scutece curate, spuseră rugăciunea şi atunci intră în cameră Moş Nechifor, care era acolo singurul bărbat în casă, uncheşul nevestei, căci bărbaţii erau la oaste, concentraţi, alţii mai bătrâni, care rămăseseră în sat, stăteau la casele lor, înfricoşaţi de ce va să se întâmple curând, când vor intra Ruşii, căci se zvonea că trebuiau să ajungă dintr-o clipă în alta.

– Ei, feciorule, te-ai născut? spuse atunci Moş Nechifor, dar feciorul începu să plângă. Pesemne, nu voiai să te naşti, adăugă moşul. Dar acum că te-ai fost născut, fii voios, că o viaţă şi o moarte numai ne sunt date.
– Hai, hai, şi începu să se legene ca într-o horă în faţa pruncului. Hora vieţii dac-ai intrat, te-ai despărţit de mumă, să fii tare şi sănătos, să creşti mare, să te însori, să ai copii, hora vieţii… Apoi, moşul îşi făcu semnul crucii şi ieşi afară. Mama, ostenită, îşi puse copilul lângă dânsa şi căzu repede într-un somn adânc. Veni un copil din vecini să o cheme pe tuşa moaşă, dacă a terminat lucrul, căci nu se ştia ce va aduce noaptea şi ziua ce va veni şi toţi se strângeau la casele lor să înfrunte împreună vremurile.
– Vai, vai, în ce vremi te-ai născut, feţişor, zise una din femei, în timp ce moaşa pleca. Vitrege vremi, şi începu uşor să plângă. Ca un fulger în cer senin, aşa or venit, în două zile numa’ s-a prăbuşit totul…
– Nu mai suspina, Mărie, zise cealaltă femeie, că nu or intrat zilele în sac, roata vieţii se învârte. Nu se poate a nu se ridica din nou.
– Aşa să fie, zise femeia, ştergându-şi uşor ochii. Dar răzbi-vom noi până când se va ridica? Ne-a spus domnul învăţător, când abia mijea iarba, în primăvară, şi-or plecat feciorii la oaste, că bolşevicii nu-s oameni ca toţi oamenii, îs fără Dumnezeu, au făcut grajduri în biserici, se înspăimântă femeia.
– Taci, femeie, că roata lumii nu o poate înţepeni nimeni, nu au fost înainte şi Turcii, cum zic din bătrâni, şi apoi o fost Împăratul, dar adevărul şi dreptatea au răzbătut la lumină? Aşa o fi şi acum, numai să fim tari, să îndurăm să răzbim.

Cealaltă femeie nu mai zise nimic. Era noapte târziu şi liniştea parcă se înstăpânea de sat, doar când şi când, se mai auzea lătrând în depărtare câte un câine. Cele două femei rămase să o privegheze pe lăuză adormiră pe jilţuri. Pruncul dormea liniştit lângă sânul maică-sii, la lumina blândă a unei candele, care pâlpâia uşor pe feţele lor. Era toiul nopţii, al doilea cântat de cocoşi, părea că dricul vremii îşi reintrase în rosturi, îşi regăsise calea. Dar abia mijiseră zorile, când o larmă mare împroşcă tot satul, că părea că s-au spart cerurile. De la Răsărit se auzea un zgomot greu, înfundat, de parcă era muma pământului care se cutremura din ţâţâni, şi când şi când se însoţea de bubuituri. Femeile se treziseră şi una dintre ele ieşi în ogradă să dea la păsări să mănânce. Atunci Moş Nechifor, împreună cu soţul femeii, intrară în curte, zicând că acelea care se auzeau erau bubuiturile de la şenilele tancurilor care se apropiau de sat, împreună cu soldaţii străini împuşcând în văzduh. Un val de groază puse stăpânire pe inima femeii, care intră înăuntru în casă, dând de veste şi celeilalte femei, care speriată, îi spuse totuşi să tacă, să nu o trezească pe lăuză. În ogrăzile din jur se produse mişcare şi curând vestea se întinse de la o casă la alta, în tot satul.

Veniră soţii femeilor care o privegheau pe lăuză, cu alte rubedenii, şi printre ei apăru şi Trofin, care fusese elev la Cernăuţi şi apoi, zice-se de multă învăţătură se îmbolnăvise şi se întorsese acasă cam într-o ureche; auzind că veneau tancurile şi oştirea, el veni cu un drapel românesc ce şi-l înfăşură în jurul umerilor şi cu o tobă, începând a o bate, strigă:

– Vin ai noştri, se întorc ai noştri, dădea de veste, bătând toba. Unii începură a-l crede şi parcă deşteptându-se dintr-un somn de groază, li se însufleţiră ochii şi începură şi ei să zică: Vin ai noştri, se întorc ai noştri! Cei mai mulţi nu ştiau ce să creadă, şi mai, mai, începeau să le strălucească ochii şi lor. Costică, care fusese sergent în armată, le zise atunci:
– Ce aşteptaţi, măi? Dădu ordin bărbaţilor să se rânduiască pe două coloane, ca să-i întâmpine pe ai noştri. Îşi drese glasul şi le dădu tonul, dirijându-i, ca să-i întâmpine cu imnul naţional: Trăiască Regele, în pace şi onor…

Dar abia răsunară primele cuvinte, însufleţind oamenii, că asemeni unui vânt îngheţat, se răspândi vestea, venită de la casele din deal, de unde se vedea mai departe, că erau Ruşii.

După puţine minute, în care oamenii stătură tăcuţi, ca îngheţaţi, apărură primele tancuri cu steagul roşu cu seceră şi ciocan, pe turelă. Apoi apăru un camion cu portretul mare al lui Stalin, pe care oamenii din sat îl vedeau pentru prima oară, pus în geamul cabinei. Platforma camionului era plină de soldaţi ruşi, care zbierau pe ruseşte, probabil urale. O tăcere de moarte domnea printre oamenii care-i priveau din curţi. Camionul trecu, după care apărură infanteriştii străbătând în coloană satul.

Femeile plângeau, unii dintre bărbaţi şi dintre femei începură să-şi facă cruci mari.

Aşa prima coloană de soldaţi trecu şi oamenii încă înmărmuriţi mai începură să-şi vadă de treburi în jurul casei, căci să iasă la câmp nu aveau curaj, că-şi făcură apariţia, cu câteva maşini, ceea ce păreau a fi altfel de soi de trupe. Acestea veneau cu câţiva tălmaci, care invitau oamenii să vină la primărie, în timp ce alte echipe, pe jos, aproape îi scoteau cu de-a sila din case şi-i mânau într-acolo.

Se strânseră aşa vreo câteva zeci de oameni în faţa primăriei, căci cei mai mulţi se ascunseseră prin poduri, beciuri şi acareturi. La primărie steagul românesc dispăruse şi era pus acum un steag mare roşu cu secera şi ciocanul, care fâlfâia în bătaia vântului. În locul fotografiei regelui, era fotografia mare a lui Stalin şi era întinsă pe zid o fâşie lungă de stofă roşie pe care scria cu litere mari, albe, „Slavă armatei sovietice eliberatoare!”. Oamenii priveau încă nedumeriţi şi înfricoşaţi, când pe treptele primăriei se sui un tovarăş, care strigă tare: „Zdravstvuite tovarisci!” şi continuă a vorbi pe ruseşte; un tovarăş venit cu dânsul începu să traducă: Slavă armatei sovietice eliberatoare, care a înfăptuit visul secular al popoarelor din Moldova şi Bucovina, ucrainieni, moldoveni şi de alte naţionalităţi, de-a intra în marea Patrie liberă a oamenilor muncii, Uniunea Sovietică, condusă de gloriosul partid comunist al Uniunii Sovietice în frunte cu mareşalul Iosif Visarionovici Stalin, punând capăt exploatării boierilor şi burjuilor români! Trăiască armata sovietică eliberatoare!

Un grup de câţiva oameni, veniţi cu maşina cu tovarăşul care ţinea discursul, strigau lozinci şi ori de câte ori era rostit numele lui Stalin, sau al Uniunii Sovietice, strigau: Slavă! Slavă! Apoi începură a striga: Moarte burjuilor! Moarte boierilor români! Trăiască eliberarea de sub jugul boierilor români! Trăiască marea Uniune Sovietică! După acest început de discurs, tovarăşul îndemnă oamenii să-i denunţe pe boierii români, pe burjui şi pe culaci şi crimele lor, să-i demaşte, să spună unde se ascund, pentru a-i judeca şi a-şi primi justa pedeapsă pe care o merită din partea clasei muncitoare.

– Trăiască lupta de clasă! Strigă unul dintre oamenii veniţi cu tovarăşul şi oamenii din localitate auziră pentru prima dată despre această luptă de clasă, neînţelegând bine ce însemna. Se ceru oamenilor să ia cuvântul şi să-i denunţe pe boierii români şi neamurile lor, oriunde se ascund. Dar niciunul nu se mişcă. Atunci, tovarăşul care ţinuse discursul le spuse oamenilor să vină în fiecare seară, începând de-a doua zi, la fosta Casă Naţională, fala comunei, acum sediu al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ca să-şi ridice nivelul ideologic, ca să înveţe istoria PCUS şi limba rusă, limba lui Lenin şi Stalin. După acest îndemn, tovarăşii plecară şi oamenii din sat se împrăştiară.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Dumnezeu s-a născut în Dacia”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii