Vreme închisă

10,20 lei

Vreme închisă (eBook) – Ion Lazu

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786066681353 Categorie: Autor: Anul apariției: 2015 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Mai devreme decât niciodată”, cum scriam într-un vers de tinereţe, ajunge la tipar materia înjumătăţită, vămuită a jurnalului meu de scriitor din perioada 1979-1989; cel din anii anteriori s-a pierdut, nu mai are rost să explic în ce fel.

Iar materia jurnalelor mele din perioada de după 1989, structurată în două volume: Lamentaţiile uitucului şi Gândirea înceată, îşi aşteaptă editorul.

Şi, implicit, cititorii…

Vreme închisă de Ion Lazu

Anul 1979

12 ianuarie. Azi nu-l găsesc pe Caius la Institut, e bolnav. (Vezi Scene…)
Goranu-Vîlcea.
Mai, 1979.

Din primele zile ale lui mai, la coana Olga din Goranu de Vîlcea, cu colegii Nae şi Sandu. Comuna Goranu se întinde pe celălalt mal, estic, al Oltului, chiar vis-à-vis de Rm. Vîlcea; o comună plasată la poalele unei zone deluroase şi care, cu puterile ei, încearcă să „ţină cumpănă” marelui oraş de dincolo de rîu. Ne-am plasat nu departe de capătul podului vechi care asigură trecerea de pe un mal pe altul, în cătunul Sticlărie. Or, eu am venit aici anume pentru nisipurile cuarţoase care au făcut cîndva obiectul respectivelor exploatări pentru sticlă, iar cei doi amici, pentru tufurile vulcanice de la Malul Alb şi dinspre Govora-Ocnele Mari. Primul avantaj este chiar apropierea de gară şi de autogara Rm. Vîlcea, ca să putem ajunge în punctele mai îndepărtate ale zonelor de cercetare, însă avem un alt avantaj, încă mai important, acela că gazda noastră, coana Olga s-a angajat să ne asigure cele trei mese zilnice: Şi nu oricum, ci bazîndu-se pe faptul că actualul ei soţ, domnul Mihai, este şofer pe un TIR care transportă produse de măcelărie. Alcătuită în mod esenţial din piept şi şolduri, coana Olga este, la cei aproape 40 de ani ai ei, o femeie energică, întreprinzătoare, cu o putere de muncă ieşită din comun şi pusă pe fapte mari: creşte porci, nutrii, gîşte – şi s-ar apuca încă de multe altele, pornită să dea „marea lovitură”, numai de-ar ajuta-o Mihai, care uneori, vai, uită să se întoarcă acasă…

Eu şi Năică ne-am instalat ca boierii, fiecare în cîte o cameră a casei celei vechi, dotată cu fotolii, verandă, tufe de trandafiri şi în grădină cu un chioşc foarte cochet, din şipci de brad, unde colegul N. îşi bea cafeaua, iar eu ies cu vreo carte, în după-amiezile mai relaxate. Sandu a primit o cameră în casa cea nouă, unde stau gazdele şi nu se prea arată pe-aici. Face gimnastică, alergări… Posesor al unui Zenit de ultimă oră, prevăzut cu teleobiectiv şi alte accesorii sofisticate, achiziţionat de curînd, Nae tremură de nerăbdare să ne lansăm în expediţii fotografice prin pădurea de deasupra satului, nădăjduind poate să reedităm succesele noastre de mai an (când am fost selectaţi pentru un Salon de artă fotografică) –, iar în rest nu pierde ocazia să-mi citească din producţiile lui poeticeşti, cele cîteva, asupra cărora revine iar şi iar, simţind că le lipseşte ceva şi aşteptînd poate de la mine sugestia salvatoare. Din păcate nu e chiar nimic de făcut cînd e vorba de poezia altcuiva – poate doar să scrii tu altceva, pe tema dată – iar în cazul special al lui Năică lucrurile sunt fără ieşire, căci el încearcă zadarnic să reînsufleţească, cu mijloace vetuste, un sentiment căzut în catalepsie cu vreo zece-cincisprezece ani în urmă, asta din lipsă de noi evenimente sufleteşti demne de interes. Însă, pe cît de zgîrcită a fost natura cu argila din care l-a întrupat, pe atît de generoasă a fost în a-l dărui cu o mulţime de calităţi spirituale şi sufleteşti: o inteligenţă vie, scormonitoare, creativă, o memorie năucitoare, hrănită de lecturi „turbate”, din variate domenii – ca să nu mai vorbim de ingeniozitatea şi îndemînarea cu care face, din cele mai insignifiante obiecte ce-i cad în mînă, adevărate minuni de bun gust şi rafinament. Îmi vine să cred că într-asta a avut un cuvînt de spus şi ascendenţa sa italiană, căci se trage dintr-o familie de lemnari piemontezi descinşi în pădurile de la Gura Rîului (binecuvîntata Bocca del Rio, din poezia lui Blaga – domn care se pare că a avut nişte drumuri de amor prin satul lui Nae.) Cînd se apucă Nae să povestească de la Gura Rîului, sau din Sibiul unde a făcut liceul, sau de prin campaniile sale, nu poţi decît să-l asculţi cu gura căscată, excedat de bogăţia amănuntelor furnizate, de legături, observaţii, comentarii etc., – de parcă un prea-iscusit „cap de redare” ar mătura de pe o prodigioasă bandă magnetică însăşi Viaţa, imprimată acolo cu infinitesimală grijă şi păstrată „hifi”, pentru momentul cînd depozitarul se va hotărî să o recheme la a doua existenţă, cu nimic mai prejos decît originalul. Şi atunci, de ce nu-i „ies” textile literare?

Ne surprind la semenii noştri şi ne fac o impresie puternică tocmai înzestrările de a căror lipsă ne resimţim: hazul, dacă noi înşine suntem de felul nostru ursuzi, lipsiţi de haz, spontaneitatea, siguranţa de sine, puterea de concentrare, inteligenţa vie, memoria prodigioasă, asta în legătură directă cu ce am dori pentru noi înşine şi nu avem… Or, îmi zic în sine-mi, cumpănindu-mi şansele: nu ai ce căuta printre scriitori dacă îţi lipsesc spiritul de observaţie în urmărirea psihologiilor, a comportamentelor în cele mai diferite situaţii şi, desigur, acea capacitate de a capta contextul, atmosfera… Fără aceste înzestrări desigur că nu se poate face literatură, însă în cazul că ele există, în dozajele necesare – şi în schimb nu ai o bună memorie, atunci ce te faci?! Căci literatura nu este decît o prelucrare adecvată a unui material de observaţie şi de meditaţie. Adunat în timp şi selectat anume, cu dorinţa expresă de a scoate de acolo ceea ce e de scos, de a tranşa lucrurile într-un mod personal, încărcîndu-le cu un înţeles al căror depozitar privilegiat te consideri a fi.

Spre sfîrşitul anilor ’60, scriindu-i lui George Bălăiţă, care îmi publicase cîteva proze scurte în Ateneu, într-un fel de alintare a celui ce se vede luat în seamă, îi mărturiseam că îmi cunosc înzestrările, dar şi lipsurile şi că nu-mi rămîne decît să lupt pentru transformarea defectelor mele într-un stil. Fraza sună destul de bine dar, ca să fiu sincer pînă la capăt, azi nu mai ştiu prea exact cum vedeam eu pe atunci realizarea acestui deziderat. Probabil era vorba tot despre memoria mea friabilă, care fusese peste media obişnuită pînă spre terminarea liceului, însă suferise grave deteriorări pe vremea studenţiei, pare-se din cauză că eram nevoit să învăţ papagaliceşte lungi coloane de fosile… Fapt este că, nu mult timp după expedierea scrisorii în chestiune, am început să fac diverse însemnări „pro-memoria”, iar de prin 1975 încoace, ca la orice uituc dovedit ca atare, însemnările au devenit aproape zilnice – un adevărat jurnal! Pe cît este de adevărat că jurnalul nu e un patent al meu, tot pe atîta de adevărat este că obişnuinţa de a nota a sfîrşit prin a face parte integrantă din personalitatea mea – vreau prin asta să spun că îl consider firesc şi „natural”, cum pentru alţii ochelarii de vedere, aparatul de auzit etc. Ignorînd cu desăvîrşire ce anume ar putea ţine de vanitate într-o activitate metodică precum aceasta, mi se pare singura atitudine lucidă în faţa propriilor deficienţe.

Nu voi uita niciodată – iată că sunt şi lucruri pe care le ţin minte cum nu se poate mai bine! – marea surpriză pe care mi-au făcut-o „vărzăriile” din copilăria mea, un lucru despre care ar fi meritat să scriu – dar unde? Prin anii ‘46-‘47, cînd începuse foametea cea mare, încolţiţi de secetă şi de nevoi, consătenii noştri au încropit ca din nimic nişte grădini de zarzavat într-un loc unde nu fusese mai înainte decît o pîrloagă pe izlazul comunal, în fundul unei gîrle secate de luni de zile, sub abruptul unei pante golaşe, cu nume predestinat: Secuţa! Or, în malul stîng al gîrlei, dinspre satul nostru, se conservase, îmi dau seama acum, o fîşie de terasă, nu mai lată de zece-cincisprezece metri şi lungă de vreo două sute de metri – un teren mai neted şi slab înclinat către gîrlă. Sătenii noştri nu erau cine ştie ce specialişti în grădinărit, precum vecinii din comunele„du peste Olt”, şi oricum, din prundişul gîrlei (secate) n-ar fi avut cum scoate apa necesară pentru udat. Disperarea le-a dat soluţia salvatoare: au captat un izvoraş de la jumătatea pantei, au adus apa, care pînă atunci se pierdea nedefinit pe versant, pe un jgheab impermeabilizat cu argilă şi, trăgînd-o pe şanţuri speciale, îşi udau cu rîndul, într-o înţelegere desăvîrşită, zi-noapte, petecele de grădină ce le reveniseră prin dreapta împărţire a acelei suprafeţe în tot atîtea loturi cîte case erau în sat. La o zi sau la o zi şi jumătate, fiecărui sătean îi venea din nou rîndul să-şi ude fîşioara de grădină, nu mai lată de 3-4 metri, dirijînd şuviţa de apă de la un strat la altul. Şi, cînd ultimul strat îşi primise udătura necesară, vecinul deja preluase apa de pe şanţ.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Vreme închisă”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii