Drumul meu spre Damasc

20,60 lei

Drumul meu spre Damasc (eBook) – Eloy Torres Roman

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065945333 Categorie: Autor: Anul apariției: 2017 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Un tânăr militant de stânga din Venezuela are marea șansă de a obține o bursă de studii în România. Este anul 1978, anul în care România intră pe un drum cu sens unic, drumul dezastrului economic și al conflictului social, provocat de măsurile de austeritate de o asprime fără precedent, luate de regimul politic al lui Nicolae Ceaușescu. Experiența, cu totul neașteptată, pentru un tânăr idealist, iluzionat de romantismul activității sale semi-legale sau chiar ilegale desfășurate împotriva unei alte dictaturi, cea din țara sa, este în același timp fascinantă și traumatizantă. Tânărul student de la Cluj descoperă o Românie sfâșiată de contradicții, un mediu academic de cea mai bună calitate, un grup de intelectuali, aproape de aceeași generație, animați de idei generoase și idealuri romantice, dar prinși în menghina unor comandamente și restricții care nu au nimic în comun cu aceste idei și idealuri.

Povestea convertirii la realitate și la recunoașterea adevărului – acesta este drumul Damascului pe care îl parcurge tânărul militant de stânga din Venezuela în România comunistă a anilor ‘80. O carte semi-ficțiune, cu observații acute și cu dragoste față de țara în care s-a format ca intelectual. Astăzi, autorul este unul din liderii mișcării democratice de opoziție din țara sa, profesor universitar și un cunoscut comentator politic în presa scrisă și la televiziune.

Drumul meu spre Damasc de Eloy Torres Roman

I

Fernando îşi bea cafeaua, stând cu un grup de prieteni, la aceeaşi oră şi în acelaşi local, aflat în aceeaşi zonă din Caracas, la masa lor dintotdeauna. Deşi cam deteriorată, masa avea un farmec anume, conferit de lungile discuţii ale celor care se reuneau în jurul ei. Eram un grup de prieteni, o confrerie mai deosebită, ne situam în centrul unei renovatio-humanitas în timp ce sorbeam ceşti de cafea îndulcite cu amintiri. Vorbeam invariabil despre întâmplările vieţii: un efort continuu pentru a găsi adevărul în ceea ce trăiam. Grupul sintetiza voinţa celor care gândesc pozitiv asupra viitorului ţării: resurse umane cu mintea trează care erau preocupate de refacerea ei.

Venezuela, spuneam eu, are nevoie de o acţiune de „Pentimento”, adică: să construiască, pe ruinele pe care le lasă actualul uragan distrugător, o ţară adevărată: democratică, tolerantă, veselă, generoasă, de înalt nivel şi cultă. Avem material. Grupul nostru nu e hemingwaiana generaţie pierdută şi nu exclude politica, ea e omniprezentă în viaţa de zi cu zi.

I-am observat pe prietenii mei foarte prinşi în discuţia lor. Fernando m-a văzut. M-am apropiat. În acest moment, bunul meu prieten, curios de ceea ce se discuta, folosi ocazia, şi după ce i-am salutat, mă fixă cu privirea şi mă întrebă:

– Emilio, scuze pentru curiozitate, cum de ţi-ai luat diploma în România, şi faza cu răpirea soţiei tale când era pe punctul de a se căsători?

Mă simţeam cumva încolţit, luat pe nepregătite de întrebare şi pus în situaţia de a căuta un răspuns. Mi-am dat seama că întrebarea ar fi fost de folos la ceva, căci niciodată nu mă gândisem la posibilitatea de a cerceta aceste aspecte ale vieţii mele. Fiinţa umană trebuie să se întrebe despre ceea ce a făcut pentru a putea merge înainte: face parte din structura sa ca individ. În plus, în cazul meu, ar fi cheia care mi-ar permite să structurez un răspuns pentru a-i explica lui Margot dragostea mea pentru ea şi s-o conving că, în ciuda anilor, dragostea mea rămâne aceeaşi.

– O să-ţi spun ceva care ar trebui să te facă să te aşezi, dacă n-ai fi deja aşezat. Ideea e că lucrurile au un început, şi, ca orice poveste, pretinde răbdare. Deci ciuleşte urechea pentru că va urma o poveste.

*

Tombe la neige… tu ne viendra pas ce soir… această melodie a lui Salvatore Adamo o ascultam la un mic aparat de radio românesc agăţat pe peretele camerei unde ne-au găzduit în noaptea aceea la Bucureşti. Foarte încântat, îi explicam lui Margot că acest cântec, prin vocea acestui belgian, fiu de italieni stabilit în Franţa, zguduise cultura muzicală franceză şi ne apăra de ritmurile invadatoare ale Beatles-ilor din anii ’60. Deşi eu însumi eram admirator şi fanatic al grupului englez, fără să fiu muzician, insistam:

– Această melodie franţuzească, ca şi altele, era un pariu disperat pentru a ocoli sau frâna strigătele yeah-yeah-lor din Liverpool care se impuseseră în toată lumea.

Acest pariu promova un ritm melodios şi sentimental, izvorât din rezistenţa perimetrului cultural galic. Un cântec frumos, primul pe care l-am ascultat în această ţară. Ambianţa devenea plăcută datorită micului radio românesc, care transmitea o singură emisiune. Ironia vieţii, imediat după această piesă, începu o alta, piesa momentului: Et si tu n’existait pas a franco-americanului Joe Dassin. Cântecul exprima într-un anume fel dorinţa pe care o aveam amândoi de a sfida lumea. Pentru a întări această dorinţă, eu căutam mâna lui Margot, încercând să o liniştesc, pentru că părea speriată de mediul necunoscut unde ne găseam. Pentru ea, care înfrunta pentru prima dată comunismul „pe viu şi în direct”, după ce trăise mai mult de opt luni la Paris, cu farmecul oraşului lumină, era un şoc puternic, părea că e prea mult. Bucureşti, oraşul bucuriei – conform sensului în română – se arăta ochiului străinului în funcţie de ce anume acesta voia să vadă. Toamna şi iarna iminentă sugerau un oraş întunecat sau gri, depinde.

Cu cincizeci de minute înainte coboram din avion şi, odată depăşite zonele „de securitate” ale aeroportului, prezentam documentele, un poliţist de frontieră „deosebit de simpatic” îi surâse lui Margot şi îi spuse în franceză că era foarte frumoasă. Eu mormăiam: „Ăsta e un idiot!”

După o oră şi jumătate ieşeam din aeroport şi ajungeam cu un microbuz la hotelul unde ne-am cazat. Era aproape noapte. După ce am suportat peripeţiile drumului, cu şoferul sub influenţa alcoolului, am fost cazaţi la căminul studenţesc al Ministerului Educaţiei. Acolo erau toate neamurile: africani, greci, arabi, asiatici, ciprioţi, latino-americani şi, evident, români. Descurcându-mă în franceză, am reuşit să depăşesc aparentele piedici lingvistice impuse de limba română. Semăna mult cu franceza şi, în plus, românii sunt francofili. Cu timpul, am învăţat foarte bine româna, pentru că am înţeles ceva important care m-a ajutat: este o limbă flexibilă şi maleabilă. În plus, rădăcinile limbii române sunt latine.

Ziua următoare ne-am deplasat la biroul Ministerului Educaţiei şi, după depăşirea problemelor birocratice, autorităţile ne-au repartizat în oraşul Cluj-Napoca. Aşteptam neliniştit această decizie. Totul mergea şnur. Era ceea ce doream. Ştiam că oraşul e cel mai frumos şi mai dezvoltat din Transilvania. Mi s-a confirmat mai târziu ceea ce un poet român spunea despre Cluj: oraşul unde „toamna e nebun de frumoasă”. Desigur, Clujul are o frumuseţe care cucereşte: din centru până la străduţele care înconjoară marea atracţie chiar din inima oraşului: Universitatea Babeş-Bolyai, centru universitar de prim ordin, fondată în 1581. O universitate care a văzut trecând fantoma excluderii culturale şi a intoleranţei în diferite momente şi situaţii, dar care a făcut mereu eforturi pentru a înfrunta demonii intoleranţei. În plus, în acest oraş se afla Rafael, fratele şi prietenul meu de o viaţă.

Cu valizele în mână şi marcaţi de destinul nostru, ne-am îmbarcat la 8 septembrie, la 11 şi 25 noaptea, în trenul nostru spre viitor. Încercam să fugim de trecutul nostru şi să descoperim un timp visat, dar real, în această „frumoasă nebunie de toamnă transilvană”. Timpul se scurgea atingând în trecerea sa fiecare staţie, până când trenul ajunse la 6:38 dimineaţa în oraşul care ne aştepta.

Gara din Cluj e foarte simplă. În aparenţă, seamănă cu cea din Bucureşti şi cu alte gări din lume, dar în gara din Cluj erau toate tipurile de vânzători ambulanţi: de castane coapte, gogoşi, covrigi. Totul părea sărăcăcios, dar organizat. Poate prea mult. Erau călători de toate felurile: de la persoane elegant îmbrăcate, poliţişti cu bastoane şi militari în uniforme, până la femei de la ţară cu fuste largi, creţe, înflorate, ce le înfăşurau trupurile voinice, cu basmale pe cap şi bărbaţi de la ţară cu găinile lor. Ah! şi nu puteau lipsi ţigăncile cu copii în braţe, pretinzând să-ţi ghicească în palma dreaptă viitorul, arătând un zâmbet scăldat în aur, pândind prima ocazie pentru a şterpeli ceva din buzunare. Un tablou interesant.

Margot, foarte impresionată de ce vedea, părea că voia să o ia înapoi către Caracas. Vedeam în ochii ei albaştri amintirile din Champs Elysees, Bulevardul Saint-Michel, Louvre, Arcul de Triumf. Părea copleşită. Avea proaspăt în memorie numele lui Francisco de Miranda, înscris pe faimosul monument arcuit. Mi-am exersat specializarea în vise şi optimism luând-o de mână, căutând s-o încurajez, ca un mag care cu pergamentele sale îi desena destinul. Am încurajat-o cu un sărut pe obraz. Disperarea ei era vizibilă. Încercând s-o liniştesc, i-am spus:

– Nu fi speriată! Aşteaptă să ajungem la Universitate şi să ne întâlnim cu Rafael.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Drumul meu spre Damasc”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist
Close

Close
Accesează
Categorii