Revistele literare ale exilului românesc. Luceafărul Paris (1948-1949)

Revistele literare ale exilului românesc. Luceafărul Paris (1948-1949) de Mihaela Albu, Dan Anghelescu

I: Europa postbelică: context politic şi cultural

„De la existenţialism la deconstructivism, toată gândirea modernă se epuizează în denunţarea mecanică a Occidentului, subliniindu-i ipocrizia, violenţa, ticăloşia. (…) pradă acestei rutine spirituale, unul aplaudă o revoluţie religioasă, un regim opresiv, altul se extaziază în faţa frumuseţii actelor teroriste sau susţine cutare gherilă pe motiv că ne contestă logica imperială. Indulgenţă pentru dictaturile străine, intransigenţă faţă de democraţiile proprii.”
Pascal Bruckner

Contextul politic şi cultural al Occidentului, spaţiul unde conaţionalii noştri vor fi siliţi să se adăpostească în perioada imediat următoare celui de-al doilea război, are o importanţă primordială în înţelegerea a ceea ce a însemnat, ca fenomen cu totul aparte, exilul românesc.

Liniile de forţă ale acestei configuraţii se vor reflecta şi asupra presei literare ca modalitate de exprimare, glas al unei naţiuni abandonate sub puterea noii – şi poate a celei mai cumplite – barbarii pe care a cunoscut-o istoria omenirii.

Deşi activitatea culturală nu se constituia – în opinia unora dintre expatriaţi⁷ – drept cea mai importantă dintre acţiunile de atenţionare a Occidentului asupra tragediei pe care o traversa România, totuşi presa, ca tribună a luptei cu ajutorul cuvântului, îşi va fi avut importanţa sa – cel puţin prin specificul ei – acela de informare.

Alături de comitetele şi organizaţiile de luptă anticomunistă constituite în exilul românesc, presa a contribuit în mare măsură la conştientizarea necesităţii unirii diverselor categorii⁸ de exilaţi în vederea scopului comun. Chiar şi cei care considerau că „simpla activitate gazetărească” nu era suficientă în exil, nu puteau să nu recunoască importanţa acesteia. Astfel, Vasile C. Dumitrescu (una dintre figurile importante de luptător anticomunist în exil), scriind despre „activitatea politică (foarte vie) din cadrul emigraţiei”, informa cititorii într-un articol pentru gazeta Patria (probabil din 1954) că „numeroase publicaţii româneşti duc o susţinută campanie de lămurire a opiniei publice mondiale cu privire la tragedia în care se află poporul român sub ocupaţie sovietică şi sub conducerea unui guvern străin de voinţa naţiunii şi de interesele româneşti.”⁹

În categoria largă a presei scrise, cea literară editată în anii exilului, chiar dacă nu afişa în totalitate o tentă politică, caracterul polemic dobândea, în subsidiar, foarte frecvent accente politice, având în atenţie evoluţia situaţiei din ţară.

Prezentând în cartea de faţă revista Luceafărul de la Paris se înţelege că este necesar să conturăm în primul rând atmosfera – cu totul specială – a Europei (de est şi de vest), cu osebire a spaţiului francez. O precizare este imperios necesară: multe (chiar foarte multe şi importante!) dintre aspectele pe care le vom putea desluşi aici sunt relevante, elocvente şi chiar definitorii pentru întregul spaţiu occidental de pe bătrânul continent.

1. Estul european şi comunismul

Configuraţia Europei postbelice a fost supusă – în timp – analizei de o diversitate de cercetători. Pentru studiul de faţă am apelat la informaţiile cuprinse într-una dintre cele mai complexe şi unanim apreciate lucrări, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, datorată lui Tony Judt, aici fiind preluată şi o serie întreagă de caracterizări privitoare la epocă din jurnalele vremii.

Unul dintre acestea era Horizon, editat de Cyril Connoly cu mijloace proprii. Încercând să descrie situaţia din Europa postbelică, el avansase una dintre cele mai pesimiste dar – în ultimă instanţă – pline de realism, afirmaţii (pe care Tony Judt o reproduce): „Moral şi economic, Europa a pierdut războiul. Marea cupolă a civilizaţiei europene, cu lumina ei blândă în care toţi am crescut, am citit, am scris sau am călătorit, s-a prăbuşit; funiile sunt roase, marele stâlp e rupt, mesele şi scaunele s-au făcut fărâme, cortul e gol, trandafirii s-au uscat în glastre…”¹⁰.

Într-adevăr, războiul, aşa cum începuse, dar mai ales privit prin prisma acelui mod în care i se pusese capăt, lăsa în urmă, pentru unii – ca ultimă impresie – senzaţia unui catastrofal declin, a unei imense prăbuşiri cu urmări incalculabile. „Era noastră este una a declinului” va scrie în 1948 T. S. Eliot în Note pentru o definiţie a culturii, reluând parcă tenebroasele leitmotive ale lui Oswald Spengler atunci când ajungea (în rezumat) la concluzia că standardele culturale sunt inferioare celor de acum cincizeci de ani şi că dovezile acestei decăderi sunt evidente în toate sferele activităţilor umane.¹¹

Pentru alţii însă, părea că se întrevede un nou şi promiţător început de lume. Tot mai mulţi dintre tinerii intelectuali (artişti şi scriitori, mai ales din Franţa şi Italia) intrau – aşa cum relevă şi Tony Judt – în sfera simpatizanţilor de stânga, prosternându-se în faţa clasei muncitoare (Arthur Koestler) şi idolatrizând „proletariatul revoluţionar” (imaginat de regulă, în spirit realist-socialist/ fascist, drept masculin, sever şi musculos). Chiar cei care nu se lăsau cu totul vrăjiţi de incantaţiile dogmei marxist-leniniste, precum Czeslaw Milosz, aplaudau fără rezerve reformele sociale comuniste¹². La rândul său, pentru poetul polonez Alexander Wat, era limpede că tânăra intelighenţie resimţea necesitatea îmbrăţişării unui catehism subtil. Milovan Djilas, mâna dreaptă a lui Tito (cel care va deveni ulterior unul dintre cei mai lucizi şi mai aspri critici ai comunismului iugoslav) spunea cu o vizibil-amară notă de ironie: „la început, totalitarismul e numai entuziasm şi convingere; abia mai târziu se transformă în structuri, şefie, carierism.”¹³

S-a putut concluziona¹⁴ – şi pe bună dreptate – că pentru marea majoritate a tinerilor intelectuali din Europa postbelică comunismul nu mai era o convingere, ci o adevărată credinţă şi istoricul Tony Judt îi pune în această „ecuaţie” întâi de toate pe cei care, ulterior, aveau să-şi repudieze opţiunea stângistă. Între aceştia se vor număra sârbul Milovan Djilas, polonezul Alexander Wat, cehii Pavel Kohout şi Ludwik Vaculik. Toţi aceşti tineri, adepţi ai comunismului, aveau să fie, foarte repede, confruntaţi cu rigorile disciplinei comuniste şi cu faţa reală a puterii staliniste.

Un şoc aparte pentru estul Europei, scrie Tony Judt, se va datora dogmei jdanoviste „a celor două culturi, impusă după 1948, care obliga la adoptarea poziţiilor corecte în toate domeniile, de la botanică la poezie.”¹⁵ Ceea ce va implica şi supunerea oarbă faţă de linia partidului.

Aplicarea „tezelor” principalului ideolog al lui Stalin (comentează politologul Vladimir Tismăneanu) avea să aibă, ca efect imediat (şi previzibil), o violentă distrugere socială, economică, politică şi culturală accelerând procesul de satelizare şi impunând, în întreaga Europă răsăriteană ocupată de Rusia, multiplicarea ad literam (din punct de vedere politic, economic, social şi cultural) a sistemului sovietic stalinist cu tot ceea ce va însemna el: controlul drastic (comunist) al tuturor sectoarelor vieţii, parlamente formale, disiparea până la dispariţie a clasei de mijloc, atomizarea întregii societăţi, înregimentarea totală a culturii, distrugerea proprietăţii private, instituirea unei economii de comandă, exterminarea în lagărele de concentrare a elitelor politice şi culturale, ca şi a tuturor elementelor ce nu prezentau încredere din punct de vedere politic¹⁶.