Legendele Galaților

55,30 lei 49,80 lei

Legendele Galaților (eBook) – Zanfir Ilie

Golește
ISBN: EB9786065946057 Categorie: Autor: Anul apariției: 2017 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Spre deosebire de un istoric de rigurozitatea documentară a lui Paul Păltănea, Zanfir Ilie iubeşte altfel Galaţiul, cu un romantism infatigabil, închinându-i majoritatea cărţilor de până acum şi configurându-i o mitologie plină de viaţă, menită să înglobeze o întreagă istorie şi geografie sentimentale, cu o scriitură care a evoluat stilistic în timp.
Această nouă poveste despre Legendele Galaţilor stă mărturie cu asupra de măsură, încununând o carieră dedicată celui mai frumos şi mai viu oraş de pe Dunărea românească. (Theodor CODREANU)

Legendele Galaților de Zanfir Ilie

Dunărea Şi Albastrul Cel Mai Albastru

Câte generaţii se vor fi perindat la Galaţi de la întemeierea lui şi până în acest început de mileniu III d.Hr.? Şi ce idealuri au purtat cu ele, ce speranţe, ce temeri, ce împliniri, ce eşecuri? Este greu de răspuns, cronicile consemnează doar marile evenimente, este dificil de aflat ce ascunde istoria o dată pentru totdeauna în secretele ei inviolabile, dar cert este că toate câte s-au născut şi s-au format pe aceste meleaguri au avut deasupra zodia generoasă a fluviului tutelar Dunărea, graniţă şi, în acelaşi timp, negare a ei. Graniţă, pentru că apele milenare au tăiat aici câmpia pentru a lăsa dincolo o altă lume, Dobrogea, ţinut al interferenţelor, marcat de naţii după naţii, de personalităţi după personalităţi, de sciţi (Scythia Minor), de vechii geto-daci, de primele colonii greceşti, de cetăţile romane de după victoria lui Traian, de surghiunul lui Ovidius, de peregrinările întru noua învăţătură a întâiului apostol chemat de Mântuitor, Sfântul Andrei… Negare a ei, pentru că tocmai fluviul i-a fost puntea de legătură cu lumea, în amonte, spre inima Europei, în aval, sprea marea cea mare şi spre oceanele lumii, făcând din Galaţi un oraş fără nici un fel de hotare, un etern Porto Franco.

Câteva ilustrate păstrate sau uitate prin sertare de mult depăşite de timp şi de modă reţin din secolele trecute chipurile unor gălăţeni de altădată, aflaţi în uitate costume de epocă, în plimbare pe străzile principale din vechiul centru, pe Domnească sau pe Corso, pe strada Portului sau prin Piaţa Regală, toate aproape de Dunăre, de suflul nevăzut al trecerii fluviului pe lângă inima urbei. Pe atunci, singura modalitate de a comunica între oamenii separaţi de mari distanţe geografice era scrisul, foaia de hârtie şi pana de gâscă, tocul de lemn cu peniţă, cerneala păstrată în călimări de epocă ascunse acum prin muzee, plicul şi marca poştală, ea însăşi o imagine, un simbol, o sugestie. O muzică dintr-un gramafon defect, fotografii în sepia, cu colţurile îndoite de vremuri, o imagine înceţoşată pe o margine de peliculă de film, cine ştie prin ce minune păstrată, scrisori uitate sau rătăcite într-un scrin mâncat de carii şi… cam atât!

Atât ne-a rămas de atunci, atât ştim despre zecile de generaţii care s-au perindat pe malul Dunării gălăţene în epoca modernă, şi, în afară de cărţile-document şi de cărţile-ficţiune păstrate în biblioteci, o ilustrată din Portul de altădată, cu corăbii cu pânze profilate în zare sau de pe „uliţele” principale, mai aduce o boare de aducere aminte dintr-o viaţă care s-a stins odată cu epoca, lăsând cale liberă noilor generaţii, acestea de acum, marcate de o febrilă revoluţie informaţională, una în care cartea poştală, marca lipită pe fruntea scrisorii tocmai iscălite la lumina lămpii, telegrama eliptică şi aducătoare de veşti nu întotdeauna bune nu îşi mai au rostul. Internetul a inundat lumea şi, odată cu el, până şi Dunărea pare mai mică, o simplă mişcare pe taste pentru a o vedea virtual, în întregime, de la izvoare şi până în Deltă…

E suficient să tastezi un cuvânt dorit şi un univers întreg ţi se deschide în faţă. „La Galaţi, Dunărea are albastrul cel mai albastru“, scrie o tânără într-un poem postat în spaţiul infinitelor posibilităţi, iar ceea ce urmează după primul vers trădează nostalgia celei ce, cândva, respirând aerul urbei de la Mila 80 a fluviului, nu-l mai poate uita niciodată pentru că: „mi-e dor de Galaţiul meu cu  cinci ani de chirie/ de statuia aceea de femeie căreia, să ştii, i se spune/ «Nespălata» pentru că are, aşa, nişte pete de vopsea/ sau bronz, nici eu nu mai ştiu bine, şi e un loc unde/ mulţi oameni se întâlnesc, şi de Faleză mi-e dor,/ de bac, şi de Dunăre, şi de localul «Pibunni»…, sau mai nou de «365»”.

Noile repere ale Galaţiului, locurile de întâlnire şi de taifas ale noilor generaţii sunt tot la malul Dunării, „La Nespălata”, cum spune poeta mai sus, sau „La Zid”, „La Elice”, acolo unde se coboară de pe înălţimea pe care s-a durat oraşul cel vechi şi cel nou spre artera de taină a Falezei, fâşie de sălcii şi de alei ce marchează albastrul Dunării, aproape trei sezoane din an, cu nuanţele de verde ale îngemănării anotimpurilor.

Aflată în zona vechii pieţe a Galaţiului, nu departe de Dunăre, la „Romarta“, în preajma primelor blocuri noi de locuinţe din Galaţi (zona „P”-urilor, „M”-urilor şi „L”-urilor), „Nespălata” (cum a intrat în conversaţia citadină) este de fapt o lucrare artistică din bronz, aparţinând sculptorului Constantin Baraschi, membru corespondent al Academiei, artist plastic format la Şcoala lui Paciurea şi autor al mai multor creaţii monumentale din ţară şi din Bucureşti, printre care sunt demne de amintit altoreliefurile de la Arcul de Triumf.

Destinul a făcut ca artistul să moară în chiar anul în care „Nespălata” – „Fata pe valuri”, de fapt, pentru că aşa a numit-o autorul – a fost amplasată la Galaţi, în 1966, exact după finisarea primului „val” al noii arhitecturi urbanistice locale. Iată că, de atunci, au trecut 47 de ani, iar făptura feminină din bronz, veşnic udată de jeturile de apă de Dunăre ţâşnite din gurile unor peşti de metal, a devenit nu numai loc de destindere şi de privelişte agreabilă înnobilată prin artă, dar şi unul de reper, de întâlnire, gen: „Ne vedem la ‹‹Nespălata››“ sau „Vino la ‹‹Nespălata››“, cum îşi spun în genere tinerii (şi nu numai ei), dându-şi întâlnire aici, fie prin viu grai, fie prin telefon, fie, din ce în ce mai des, prin mesaje pe Internet.

Punct de reiterare a unor relaţii interpersonale dintre cele mai variate, de la întâlniri „de lucru” la cele pândite din umbră de dulcea săgeată a lui Cupidon, locul, mai ales în serile liniştite de vară, este invadat de tinereţe şi de bună dispoziţie, adolescenţii coboară din locuinţele lor, punând „clapa“ pe tastatura laptopurilor, pentru a comunica altfel decât prin mesaje virtuale, pentru a schimba vorbe adevărate şi zâmbete autentice, pentru a-şi confrunta ideile şi pentru a-şi armoniza speranţele, pentru a se bucura de acea stare greu descriptibilă, conferită de prezenţa ascunsă a fluviului care le ascultă şoaptele,  atrăgându-i cât mai aproape de răsuflarea lui. Şi, de cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, paşii lor tocmai spre Dunăre se îndreaptă, spre un alt mare şi binecunoscut punct de întâlnire. „La Zid” (sau „La Elice”) este tot o formulare de folclor urban plină de înţelesuri şi de farmec, nu are nimic din răceala, sugestia de separare sau de claustrare pe care o impune înţelesul primar; zidul este doar construcţia monumentală de marmură care delimitează partea de sus a ansamblului de scări de acces spre Faleza inferioară a Dunării, punctul central de atracţie pentru orice gălăţean, ca şi pentru orice vizitator străin, care, de oriunde ar veni el, doreşte s-o vadă, pentru că, dacă n-ar privi-o măcar o dată, n-ar înţelege cu adevărat ce înseamnă Galaţiul şi ce are el mai preţios şi mai frumos de arătat lumii şi lui însuşi.

În fond, „La Zid” este un fel de kilometrul zero al sufletului gălăţean, şi aceasta nu pentru că de aici ar începe oraşul, el începe de peste tot, fiecare stradă este un segment al său la fel de important ca oricare altul, ci pentru că aici se face schimbul între generaţii, aici vii la ora adolescenţei, pe rotile sau (chiar pe jos) cu prietena de mână, ca elev sau student, din Galaţi sau de oriunde, şi de aici pleci, peste câţiva ani, după ucenicie, după absolvire, după botezul maturităţii, pentru a lăsa loc liber „altor rotile” şi „altor mâini” strângându-se la început timid şi apoi trainic sub blândeţea razelor de lună. E suficient să vii seara ca un observator neutru, cronicar amator şi ascuns al propriei epoci, să priveşti cu nostalgie perindarea de tinereţe inepuizabilă care urcă şi coboară treptele ce duc spre fluviu, pentru a înţelege că aici se bate ora exactă a Galaţiului, că oraşul nu are un ceas monumental, cum îl are Brăila la Traian, pe cel floral de pildă, dar nici nu e nevoie de el, e de ajuns să priveşti în ochii acestor tineri ca să afli timpul exact al generaţiei ce urcă în istorie.

„Fata pe valuri” (alias „Nespălata”), „La Zid”, sau „La Elice” (denumire dată pentru piesa expusă sub formă de monument, în apropiere, tot pe malul fluviului, simbol al unei industrii care, înainte de 1989, tocmai înflorise la Galaţi, cea a turnării acestei importante piese din dotarea navelor) vor fi, probabil, locuri de întâlnire şi pentru alte generaţii viitoare. Pentru aceasta însă, epoca pe care o trăim acum nu va mai fi consemnată în ilustrate şi în cărţi poştale, pesemne că toate acestea nici nu vor mai exista. Cine mai trimite astăzi aşa ceva, când are la îndemână poşta electronică? Pentru cei ce vor veni, epoca anterioară va fi deja stocată în memoria camerelor de luat vederi, a înregistrărilor video, a calculatoarelor din ce în ce mai performante. Va fi, probabil, suficient un stick, sau un simplu click pentru a vedea pe monitoarele viitorului tot ce a fost şi tot ce va rămâne într-un spaţiu virtual etern. Va fi regăsit, credem, printre toate câte se vor fi întâmplat, şi poemul tinerei care postase prin îndepărtaţii ani 2000, versurile: La Galaţi, Dunărea are albastrul cel mai albastru/ mi-e dor de Galaţiul cu cinci ani de chirie/ de statuia aceea de femeie, căreia, să ştii, i se spune/ Nespălata pentru că are, aşa nişte pete de vopsea/ sau de bronz,/ nici eu nu mai ştiu bine/ şi e un loc unde/ mulţi oameni se întâlnesc, şi de Faleză mi-e dor/ de bere şi de Dunăre şi de localul Pibunni…

Şi despre tot (spunem noi)/ ce se cheamă …Galaţi.

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Legendele Galaților”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la contul dvs. și pentru alte scopuri descrise în politică de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Categorii