Granițele alegoriei medievale

15,20 lei 12,80 lei

Graniţele alegoriei medievale (eBook) – Roxana Zanea

Golește
ISBN: EB9786065945494 Categorie: Autor: Anul apariției: 2016 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Această carte este un demers pe care l-am gândit ca pe o lucrare de sinteză care să surprindă, în măsura posibilităţilor, puncte de referinţă între texte şi autori din perioade diferite, din Evul Mediu european şi Renaştere, conştientă fiind că epoca medievală nu trebuie considerată cu nimic mai prejos decât grandorile Greciei vechi sau ale Renaşterii.

Problematica acestui concept al Alegoriei în receptarea sa de către literatura Evului Mediu, dar şi de către epocile ulterioare, este complexă şi bogata bibliografie ce i s-a consacrat în ultimele decenii nu face decât să provoace la noi discuţii şi interpretări aşa cum este şi această lucrare.

Graniţele alegoriei medievale de Roxana Zanea

INTRODUCERE

În „Biografia ideii de literatură”1 Adrian Marino propune o analiză complexă a raporturilor dintre literatură şi produsele ei. Înainte de orice literatură este conceptul care subsumează în primul rând textele scrise, textele care pleacă de la littera (litterae), cuvânt care în greacă are corespondent pe grammata (semn grafic, literar, caracter scris).

Un sinonim al cuvântului grecesc este graphein, care semnifică „a scrie, a picta, a trasa, a scrijeli”. Aşadar, acelaşi termen desemnează activităţi care în Antichitate nu erau separate, dar care, cu timpul, par a se fi distanţat. Cu toate acestea, ne amintim că în paleolitic graphein se putea aplica la imaginile animalelor şi obiectelor desenate pe pereţii peşterilor, acestea fiind într-un perfect raport de identitate şi integrare a unui sistem magic.

Chiar şi anticii vorbeau de „semne scrise” ca şi cum litera ar fi desenul, imaginea obiectului imortalizat în scris, făcut apoi să se eternizeze prin litteratura.

Distanţa dintre scris şi imagine este imperceptibilă în acest punct. Chiar şi mai târziu, când scrisul devine o artă, asocierea text/imagine rămâne valabilă, întrucât este vorba de artă în sensul de abilitate, pricepere de a desena, de a caligrafia textul, literele lui şi tocmai de aceea termenul de caligrafie trimite la scrierea frumoasă a literelor.

Arta manuscriselor irlandeze şi a celor carolingiene va da un sens concret acestei calităţi a literaturii de a fi „artă a scrisului frumos, artă a literelor şi a imaginilor frumoase”. Distincţia pe care o fac iconoclaştii (nu numai cei bizantini) între text (literatură scrisă) şi imagini nu se regăseşte încă de la începutul culturii scrise.

Cu literatura orală, un complicat oximoron din perspectiva demonstraţiei de mai sus, lucrurile sunt şi mai greu de fixat în definiţii.

Literatura orală precede pe cea scrisă şi nu putem concepe destinul omenesc în afara existenţei primordiale a literaturii orale. Adrian Marino vorbeşte de unlettered litterature – literatura celor care nu ştiu literele, dar, dacă au existat şi asemenea cazuri în cultura umană, nu se poate demonstra ştiinţific că doar cei illettrés (cu un termen care a făcut carieră în Evul Mediu) au produs literatura orală.

Latina medievală şi cea umanistă oscilează între litterae / litteraturae (aceasta din urmă referindu-se la alfabet) şi denumeşte cu acelaşi termen atât alfabetele naţionale, cât şi producţiile literare scrise în aceste alfabete.

O altă substituţie se regăseşte mai ales în Evul Mediu creştin, cea dintre literatură şi Scriptură. „Scriptura devine mai întâi echivalentul literei scrise, grafice, alfabetului. În acelaşi timp, ea se confundă cu arta scrierii, cu scriitura propriu-zisă”2. Se înţelege astfel prin literatură orice text scris frumos şi corect, cu posibilitatea de a deveni operă. Orice tip de text, indiferent de conţinut, care putea suporta acţiunea de a fi caligrafiat, copiat, transmis, putea deveni literatură. De aceea se impune atenţie în ceea ce înseamnă calificarea scrierilor medievale ca scrieri literare, ţinând de ceea ce noi înţelegem azi prin literatură. Şi aceasta pentru că altele erau criteriile după care un text putea fi operă literară sau nu.

În Dicţionarul tematic al Evului Mediu occidental3 se pune la un moment dat o întrebare importantă: exista literatură în Evul Mediu?

În mod cert, dacă ne raportăm la etimologie, vom obţine un răspuns vag şi care nu cuprinde întreaga gamă de texte medievale. În latină, termenul litteratura desemna atât textul scris, cât şi lectura comentată a autorilor. Litteratus / illiteratus se referea clar la a avea sau nu competenţa de a scrie şi de a citi un text clasic sau teologic şi această semnificaţie se păstrează şi în medievalitate, unde se îmbogăţeşte şi cu o semnificaţie socială fiindcă făcea trimitere la distincţia dintre clerici şi laici.

Termenul ca atare, cel de literatură, va apărea abia în secolul al XIII-lea, la Bruneto Latini, care se referă la autorii antici şi la operele lor, şi în secolul următor, la Eustache Deschamps. Ar fi corect, ne sugerează autorii Dicţionarului tematic al Evului Mediu occidental, să vorbim despre un corpus literar, un corpus de texte şi aceasta pentru că limbile vulgare au termeni particulari pentru fiecare domeniu în parte şi nu un termen generic.

Vorbim, aşadar, de un corpus de texte care cuprinde genuri literare dintre cele mai variate: traduceri şi comentarii din scriitorii antici, poeme didactice, romanele bretone şi poezia curtenească. Există însă o diferenţă între aceste texte şi cele cu caracter juridic, să zicem, primele sunt plăcute, sunt gratuite, sunt destinate plăcerii şi divertismentului şi sunt, într-o bună măsură, fictive.

În general, punctul central de referinţă este moştenirea antică pe care literatura medievală o imită şi o urmează. Conflictul dintre această moştenire şi dorinţa Bisericii de a impune o literatură creştină este prezent pe tot parcursul epocii argumentându-se în ceea ce s-a numit distincţia dintre literatura sacră şi cea profană. Un text este sacru dacă este inspirat în Antichitate de divinitate, de muze, iar în creştinism, de Dumnezeu.

Creştinismul este cel care face şi mai vizibilă distincţia între sacru şi profan. Este text sacru tot ce se revendică, ce poartă, ce transmite cuvântul divin: „S-ar spune că însăşi divinitatea iniţiază şi stimulează hermeneutica scrisului sacru. Acesta se cere apoi descifrat şi interpretat…”4, spune Adrian Marino. Dar dacă Dumnezeu dictează prin voce, iar scribul transmite cuvântul divin prin scris, atunci oralitatea ţine clar de sacru pentru că la început Divinitatea „vorbea prin tabla inimii” omului.

Totuşi, Evul Mediu a socotit invers şi anume că scrisul ţine de sacru, fiindcă Scripturile erau texte scrise, iar literatura orală, chiar şi cea a predicilor şi a dramelor liturgice, ţine de profan. Literatura profană este contrară scrierilor canonice, numite sugestiv sancta scriptura, celesta pagină. Literatura profană este, prin opoziţie cu cea inspirată de divinitate, mundană, aparţine lumii terestre, este trecătoare ca şi aceasta şi deseori „seculară”, „laică”, supusă ireversibilităţii.

Aceste două polarităţi: scris / oral, sacru /profan nu mai au astăzi aceeaşi valoare ca în Antichitatea creştină sau în medievalitate deoarece ceea ce Evul Mediu a preluat şi resemantizat de la primii scriitori creştini se transmite Renaşterii care vorbeşte în termenii Umanismului despre literatura sacră (a scolasticii) şi despre redescoperita literatură antică ce devine acum domeniul profanului.

În ceea ce priveşte scrisul şi oralul, Renaşterea este mai puţin permeabilă la literatura orală pe care însă Evul Mediu o valorizează intens, chiar dacă ea se opune literaturii sacre, scrise, recomandate de Biserică.

Se observă cum, încetul cu încetul, ideea de text scris devine ideea de literatură, iar drumul transformării este mult mai complex decât cel schiţat aici. Formele pe care literatura medievală le îmbracă sunt dintre cele mai diverse.

În primul rând, putem vorbi de câteva constante ce se regăsesc pe tot parcursul Evului Mediu, moştenirea antică fiind sursa esenţială a acestora. Şi ne referim în acest sens la sistemul artelor liberale, noţiune antică (fixată în latină începând cu Seneca) şi care este cunoscută în Universităţile medievale în sistemul trivium (Gramatică, Retorică şi Dialectică) şi quadrivium (Aritmetică, Geometrie, Muzică, Astronomie).

Dintre constantele de care vorbeam face parte şi teoria figurilor, specifică Retoricii, dar având de a face şi cu Gramatica. Această teorie este moştenită din Antichitate, unde figurile de stil sunt numite colores rhetorici, având rolul de a surprinde mişcările vieţii.

Paul Zumthor afirmă faptul că folosirea a două figuri importante, etimologia şi alegoria, este una dintre caracteristicile fundamentale ale literaturii medievale. Se observă că etimologia, acţiunea de a numi lucrurile, se încarcă în Evul Mediu de semnificaţii morale, teologice şi lingvistice, iar alegoria este înţeleasă ca o sinteză a tropilor (metaforă) şi a figurilor de gândire (personificarea).

O altă constantă a literaturii medievale este referinţa permanentă la autorităţi care se constituie într-un canon cultural. În fruntea canonului este Virgiliu, apoi Ovidiu, Horaţiu, Juneval, Terenţiu, Martianus Capella, Boethius, dar şi teologi ca Augustin, Isidor din Sevilla, precum şi filosofii antici promovaţi de comentatorii lor arabi. Anticii făceau parte din vechea lume, denumiţi şi antiqus sau vetus, în timp ce scriitorii creştini sunt moderni (novus). Împărţirea aceasta între vetus/novus afectează toate artele liberale şi primeşte conotaţii diferite. Modernii suferă de un anumit complex al inferiorităţii faţă de auctores, consideraţi un model suprem. Totuşi, Paul Zumthor afirmă: „antinomia clasic / modern este relativă: chiar şi atunci când îmbracă o formă dură, ea trădează tendinţe îngemănate în sânul unei profunde unităţi”5.

Literatura medievală primeşte prin urmare şi această opoziţie constructivă între trecut (autorităţi) şi prezent. Disocierea aceasta presupune din partea medievalilor un efort de inovare în spiritul lui Alain de Lille care îndemna la a învăţa din cei vechi, inovând în acelaşi timp.

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Granițele alegoriei medievale”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la contul dvs. și pentru alte scopuri descrise în politică de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Categorii