De la Marea Unire la România Mare

De la Marea Unire la România Mare de Alexandru Surdu

O conspiraţie a foştilor învinşi, s‑ar pu­tea zice, care, obsedaţi de bătăliile pierdute, tot încearcă să le refacă, considerând că au fost bătuţi pe nedrept. Şi le încearcă chiar cu riscul de a fi bătuţi din nou, şi chiar de a fi bătuţi şi mai rău.
Depinde însă şi de adversari, de vechii câştigători, care, dacă reintră în „somnul cel de moarte”, riscă să piardă sau chiar să ce­deze fără luptă, cum a făcut‑o România în 1940, după două decenii de dormitare. Dar au păţit‑o şi Franţa şi Anglia, şi era s‑o pă­ţească şi America, dacă nu se trezea la timp, după celebra bătaie primită de la japonezi, la Pearl Harbor, în 1941.

Oricum, românii n‑aveau nevoie de ase­menea şocuri, căci puteau să prevadă multe prin simpla repetare a unor scenarii. Dacă se întrebau, de exemplu, ce căuta oare arma­ta germană condusă de faimosul Macken­sen, zis şi „Cap de mort”, prin România, şi afla, după 20 de ani, că era considerat un premergător al extinderii către Răsărit a Germaniei (Drang nach Osten) chiar prin celebrele corpuri de armată Totenkopf, ar fi putut să înţeleagă ce ne pregăteau germanii, aliaţi cu ungurii şi cu bulgarii ca în vremuri­le lor bune dinainte de 1918.
Şi toate acestea se făceau la vedere, în timp ce la noi era desfiinţată Liga antirevizi­onistă care semnalase pregătirea de război a Ungariei şi a Bulgariei, şi a Rusiei Sovietice şi, mai ales, a Germaniei. Dar pe la noi se făceau chermeze şi parcă intraseră toate că­peteniile în „luna pisicilor” cu politicieni cu tot, care mieunau de pe acoperişurile Parla­mentului, până când l‑au scos din sărite pe Regele care l‑a şi desfiinţat, lăsându‑i să se omoare între ei în plină stradă.

În câteva luni de „chermeze” România a pierdut, în 1940, aproape tot ce câştigase în Marele Război. Dar a mai venit un război, cu pierderi şi mai grele în vieţi de oameni şi în avuţie naţională, şi tot n‑am învăţat că lumea este condusă de zeul Ares al Războiu­lui, originar din Traco‑Geţia, a cărui muzică preferată este zăngănitul armelor.
Şi ne‑a prins Centenarul Marelui Răz­boi tocmai acum, când nu mai avem armată, şi nici arme, şi nici gloanţe, când toţi vechii noştri duşmani se înarmează, când toţi veci­nii se uită la România ca vulturii şi corbii la căprioara rănită. Când se vorbeşte din nou despre reîmpărţirea lumii şi aşteptăm cu groaza în suflet să vedem de partea cui vom nimeri, cine va juca la zaruri ce a mai rămas din România Mare!?
Da, nu prea suntem pregătiţi la Cente­nar, dar fiindcă tot ne‑am obişnuit cu som­nul, cel puţin s‑o facem pe‑ndelete şi să vi­săm la vremurile acelea frumoase, menite să le cânte „cronicarii şi rapsozii”, când, vorba cântecului, „am dat mână cu mână” pentru visul de secole al Unirii. Şi, dacă n‑au făcut‑o istoricii noştri, ocupaţi cu alte treburi, s‑o fa­cem noi, aşa cum credem că ar fi de cuviinţă, aducând cinstirea cuvenită celor care şi‑au dat viaţa pe Drumul Eroilor Patriei Româ­ne, care a început atât de frumos cu trecerea Carpaţilor şi cu întâlnirea fraţilor şi, după multe jertfe cumplite, luptând singuri contra atâtor duşmani: austrieci, unguri, germani, bulgari, turci, ucraineni şi ruşi, au reuşit să se întoarcă victorioşi acasă pe sub Arcul de Triumf, care ne‑a şi rămas în amintirea lor.

DRUMUL EROILOR PATRIEI ROMÂNE

Se zice că numele dintru început al Creştinismului a fost „Drumul” (he hodos) sau Calea, căci aşa le-a zis Mântuitorul ucenicilor săi, că El este Drumul, Adevărul şi Viaţa şi numai prin El se poate ajunge la Dumnezeu.

Cu toate că istoria este o ştiinţă a desfăşurării timpului, ea poate fi adesea reprezentată prin drumurile sau căile pe care le-au urmat popoarele în petrecerea timpului, urcând sau coborând, cu ocoluri şi întoarceri, adesea cu începuturi sau sfârşituri de drum necunoscute, lăsând în urmă traiecte care nu se ştie de unde au pornit şi nici încotro s-au dus. Dar tot Mântuitorul ne spune că Mărturia Lui este adevărată, căci numai El ştie de unde a venit şi unde se va duce.

Dreapta credinţă este încrederea creştinului în Duhul Adevărului, care îl conduce pe Drumul vieţii, chiar dacă acesta este al jertfei supreme, la fel ca Drumul Crucii al lui Iisus Hristos.

Amintim toate acestea pentru a înţelege mai bine alegerea chibzuită pe care au făcut-o românii în 1916, după doi ani de la începerea Primului Război Mondial. Alianţa din 1883 îl obliga pe Regele Carol I să fie alături de Puterile Centrale, de Austro-Ungaria şi de Germania, ca şi Pacea din 1913, care oferise României avantaje în Sudul Dobrogei. Dar mai ales Ungaria ducea o politică de asuprire naţională intolerabilă a românilor din Ungaria şi Transilvania. Pe de altă parte, Anglia, Franţa şi Italia, care le promiteau românilor teritoriile stăpânite de austro-ungari, erau departe, iar Rusia stăpânea încă din 1812 Basarabia noastră. De oricare parte s-ar fi aliat, România singură n-ar fi reuşit să înfrunte armatele marilor imperii, la Puterile Centrale aderaseră însă, între timp, şi Bulgaria şi Turcia.

Care să fie oare Drumul Dreptei noastre Credinţe? S-au întrebat conducătorii vrednici ai României de pe atunci. Şi, după doi ani de chibzuinţă, l-au ales pe cel mai greu, pe acela de a lupta împotriva tuturor duşmanilor acestei naţii de urmaşi ai daco-romanilor, care se întindea din Nordul Carpaţilor până în Peloponez şi din Nordul Mării Negre până la Marea Adriatică, dar era stăpânită de „Străinătate”, cum îi zicea Mihai Eminescu. „Acum ori niciodată!” şi-au zis atunci românii, ştiind prea bine fiecare că acesta va să fie Drumul vieţii şi al morţii lor, Drumul jertfei supreme pentru Naţia Română.

Sunt multe mărturiile care dovedesc entuziasmul de catharsis al trupelor române, de plăcere, de frică şi de milă, cum zicea Aristotel, de sentimente sfâşietoare ale sufletului de ostaş, care se desparte de cei dragi şi porneşte, la sunetul de trâmbiţă al destinului, pe Drumul Dreptei sale Credinţe, vera fides usque ad mortem.

Se ştie că înaintarea trupelor române, intrate în Transilvania prin marile trecători ale Carpaţilor, a fost destul de uşoară, românii bucurându-se de simpatia localnicilor care îi primeau cu flori, cum s-a petrecut la Braşov, în 29 august, la numai o zi după trecerea Carpaţilor. După mai puţin de o lună, armata română era la Sibiu. Situaţia însă devenise cu totul alta. Trupele aliate n-au declanşat atacul dinspre Salonic, eliberând astfel armatele turceşti, bulgare şi germane, conduse de feldmareşalul Mackensen, care au atacat România dinspre Sud, ocupând Dobrogea şi oraşele româneşti de la Dunăre, şi ameninţând capitala, iar trupele ruseşti n-au atacat dinspre Galiţia, eliberând astfel armatele germane, de sub comanda generalului Falkenhayn, care au pătruns în Transilvania, alăturându-se celor austro-ungare. Acestea începuseră şi atacul dinspre Banat. În această situaţie, având de înfruntat cinci armate, din trei direcţii (Nord, Vest şi Sud), s-a ordonat oprirea ofensivei generale din Transilvania.

Drumul armatei române ar fi trebuit să treacă din Transilvania, prin Crişana, spre Câmpia Tisei şi spre Budapesta. Al doilea ordin a fost însă retragerea. Se părea că totul a fost pierdut şi nimeni nu mai spera că ocuparea Budapestei de către trupele române va fi vreodată posibilă. Şi totuşi, aceasta era direcţia cea bună, aşa cum a fost ea chibzuită. Între timp începuse însă Calvarul. Calvarul care poate fi numit al întregii Latinităţi Orientale.

Aceasta, deoarece trupele de ocupaţie, în special cele ungare şi bulgare, aveau propriile lor populaţii româneşti, pe care le considerau inamice şi se simţeau datoare să le aducă în pragul exterminării, după cum intenţionau s-o facă şi cu populaţia României ocupate. Se spunea că bulgarii erau chiar mai răi decât ungurii, dacă se poate concepe aşa ceva! Dar nici cu germanii lucrurile nu stăteau mai bine. În special aceştia se străduiau în permanenţă să oprească retragerea românilor şi să distrugă tot ce le stătea în cale.

Sunt atâtea exemple de fapte incredibile, cum a fost aşa-numitul „măcel” de pe terasamentul căii ferate din apropierea Gării Bartolomeu de lângă Braşov. Este vorba despre un regiment român de circa 400 de ostaşi, plasaţi de-a lungul căii ferate, care au oprit înaintarea germană, pentru a înlesni retragerea trupelor spre trecătoarea Timiş-Predeal. Plasându-se în spatele acestora şi în flancul lor stâng, cu mitraliere, trăgători şi aruncători de grenade, i-au atacat fără somaţie, i-au ucis pe mulţi, iar pe majoritatea, care erau răniţi, i-au executat, fără să ia nici un prizonier. Ostaşii români n-au ripostat, căci nu mai aveau muniţie.

Urmărind retragerea trupelor române prin culoarul Bran-Rucăr-Dragoslavele şi, în ciuda încercărilor de încercuire şi stopare, cu pierderi serioase ale germanilor, reuşind să scape, germanii s-au răzbunat pe locuitorii nevinovaţi. Au făcut un lagăr în care i-au închis pe supravieţuitori, lăsându-i să moară de foame. Un german, care a fost martor, motivează crima prin situaţia precară a trupei germane, care nu avea destulă hrană nici pentru soldaţii germani!

De multe ori, în vădită inferioritate, ostaşii români au dat dovadă de mare curaj, ca şi populaţia civilă. Mai cunoscute fiind „apărarea podului de la Târgu Jiu” şi „Şarja de la Prunaru”.

Urmărind să ajungă înaintea armatei române în retragere, germanii, de data aceasta alături de austro-ungari, intenţionau să treacă podul peste Jiu spre oraşul de pe celălalt mal. Fiind întâmpinaţi cu gloanţe, au crezut că venise deja armata română. Au fost opriţi în realitate de locuitorii oraşului, care au sărit cu mic şi mare să-l apere. Atunci s-a remarcat Ecaterina Teodoroiu, o soră medicală, care a luptat cu arma în mână alături de brancardierii şi poliţiştii români. Văzând vitejia acestora, au fost trimişi acolo şi soldaţii noştri, căzând la datorie şi primul general român, Ioan Dragalina.

Lângă satul Prunaru germanii au făcut un fel de cazemată din tanchete şi mitraliere care împiedicau trupele române în retragere spre apărarea Capitalei. Un comandant a trimis acolo regimentul de cavalerişti, de roşiori, care au atacat mitralierele cu sabia în mână. Au murit aproape toţi, peste 300 de soldaţi şi de cai. Ei au format, cu trupurile lor, o „piramidă a morţii” prin care n-au mai răzbătut cartuşele duşmane.

Capitala a fost însă abandonată, cu toate că era bine apărată, pentru a nu fi distrusă de bombardamentele artileriei străine.

Şi astfel, când se credea că românii au fost înfrânţi, şi duşmanii îşi făceau planurile de împărţire a pământului Ţării, cu intenţia de a trece prin Moldova spre ocuparea Ucrainei şi a Rusiei de Sud, feldmareşalul Mackensen, zis şi „spărgătorul de fronturi” şi Mareşalul „Cap de mort”, s-a întâlnit pentru prima dată „faţă către faţă” cu Armata Română, ca la Verdun, şi a fost înfrânt, căci pe aici nu se trece!

Istoricii nu ne spun ce s-a ales după aceea de armata germană. În orice caz, românii nu i-au hăituit în retragerea lor, cum au făcut-o ei cu armata noastră, de la Sibiu şi până la Mărăşeşti, ci i-au lăsat în „plata Domnului” să-şi „lingă rănile”. În orice caz, la data de 1 Decembrie 1918, armata lui Mackensen era tocmai la Sebeş lângă Alba Iulia şi a fost sfătuit să ocolească oraşul, căci acolo se făcea Marea Adunare a Românilor. Nu sub ocupaţia Armatei Române, cum o spun falşii istorici, ci a celei germane, care, de data aceasta, a fost lăsată să treacă.