Monumente pentru eroii culturii române

Monumente pentru eroii culturii române de Alexandru Surdu

SUPRAVIEŢUIREA PRIN TRADIŢIE

A devenit banală remarca după care noi nu suntem altceva decât ceea ce am fost. Hegelian vorbind, noi suntem, fiecare, rezultatul propriului proces al devenirii noastre cu el cu tot. Adică purtăm în spate desagii plini cu noi înşine. Când nu mai este loc în desagi, începe să dea pe dinafară, când desagii sunt prea grei, nu-i mai poţi duce, iar dacă nu eşti atent poţi să mai tragi şi câte o căzătură. Ca să mai îngroaşe gluma, Noica zicea că suntem ca un fel de tanchete, care îşi aştern în faţă şi drumul pe care trebuie să meargă. Adică mergem cu drum cu tot sau, altfel spus, merge fiecare pe drumul său, ceea ce este corect, dar numai până la un punct, căci sunt adesea momente în care trebuie să calci pe urmele altora, căci altfel cazi în prăpastie. Acesta este şi motivul pentru care apar pe dealuri cărările şi pe la şes, drumurile, deoarece pe acolo se poate trece. Nu pe arătura creştinului şi nici prin bătătura lui, dacă nu vrei să-ţi dea cu măciuca în cap.

Dar, în felul acesta, poţi să fabulezi mult şi bine. Căci există, fireşte, tot felul de direcţii, iar pe mult visatele autostrăzi tot felul de indicatoare, la stânga, la dreapta sau înainte. Dar sunt şi interdicţii, iar pe autostradă, cu maşina, nu poţi să mai mergi înapoi. Este ca în celebrele călătorii sovietice cu trenul spre Siberia, fără bilet de întoarcere.

În viaţă este chiar mai rău decât pe autostradă, căci oricâte ocolişuri şi oricâte curbe ai face, nu te mai poţi întoarce de unde ai plecat, căci aici mai intervine şi timpul care nu se mai întoarce.

Având în vedere că Pământul este rotund, dacă te ţin fondurile şi ai balamale bune, poţi face şi ocolul Pământului, întorcându-te de unde ai plecat, cu sau fără staţionări la vremea culesului pe la plantaţiile de căpşuni. Şi, cu banii adunaţi, poţi să-ţi deschizi o pensiune în Săliştea de Sus, dar să n-o faci prea departe de şosea că rămâi fără pacienţi.

Oricum ai lua-o, sunt situaţii în care eşti nevoit să mergi, umăr la umăr, cu ceilalţi, fie că eşti, fie că nu eşti împins de la spate, iar drumul poate să ducă spre prăpastie.

Oamenii se aruncă adesea în prăpastie unii pe alţii sau unii după alţii, ca turma de porci în care intraseră demonii.

Oricum, astăzi este greu să-ţi mai imaginezi că în lumea noastră, globalizată sau nu, mai poate să meargă fiecare pe propriul său drum, ci poate doar, dacă înţelege mişcarea turmelor, numite „mase”, de oameni să se ferească din calea lor. Cum s-au ferit, ascunzându-se prin codri, strămoşii noştri din faţa hoardelor de năvălitori.

Există, fireşte şi Calea (he hodos) credinţei întru Iisus Hristos, care este şi viaţa, şi adevărul (kai he zoe kai he aletheia), pe care o mai urmează câte un monah singuratic, asemenea celui de la Mănăstirea Sf. Ilie din Dragomireştii de lângă Săliştea de Sus. Dar nici el nu merge pe propria lui cale, ci pe Calea Dreptei Noastre Credinţe, a Ortodoxiei, pe care încearcă să ne îndrepte şi pe noi, cum o face păstorul cu turma de mioare. Ca şi acesta însă, călugărul din Vechiul Schit îşi poartă pe umeri desagii propriei sale vieţi. Şi, drept să vă spun, tocmai imaginea aceasta a călugărului cu copila aceea minunată în braţe, îmbrăcată în veşmintele de poveste ale straielor marmaţiene, m-a îndemnat să vorbesc astăzi, în faţa Domniilor voastre, despre supravieţuirea noastră, în lumea aceasta nebună, prin tradiţie. Şi, totodată, am reţinut de la prietenul Ilie Ghergheş de Petrova cuvintele de aur ale lui Liviu Rebreanu: „Tradiţia este merindea sufletului”, care mi-au pătruns la inimă pentru totdeauna.

Mi-aduc aminte de povestea unui veteran de război, care aduna răniţii şi morţii în urma luptelor după hainele lor de soldaţi, după uniforma armatei române, fără să-l intereseze cine şi de unde este. Se ştia că purtătorii acelei uniforme, cum, necum, au mers pe acelaşi drum şi sub acelaşi stindard până când şi-au dat jertfa supremă pe câmpul de onoare, cum scrie pe monumentele Eroilor care au luptat pentru Marea Unire, şi ne îndeamnă s-o spunem generaţiilor viitoare

Veşmintele tradiţionale, împărăteşti, ca cele marmaţiene, sau simple, ca cele militare, au semnificaţie de stindarde care ne adună întreolaltă, oricât de separate ar fi drumurile noastre. Ne fac să ne privim altfel unii pe alţii şi ne apropie. Pe alţii îi îndepărtează. Speriaţi de hainele noastre, câţiva străini, care fac legi în ultimul timp prin ţara aceasta, s-au gândit să interzică purtarea costumelor naţionale în afara petrecerilor populare, pe motivul că şi legionarii se îmbrăcau în haine româneşti. Dar nu aceasta e adevărata cauză, ci frica de a nu ne uni cumva, fiind în aceleaşi veşminte şi sub acelaşi steag, cum au fă­cu­t-o strămoşii noştri, până la jertfa supremă.

Când mi-aţi făcut cinstea de a mă considera Cetăţean de Onoare al oraşului Săliştea de Sus, am îmbrăcat cămaşa populară, cojocul şi pălăria, alături de chipiul de şagunist, la care nu renunţ. Îmi amintesc cu tristeţe de încercarea, după anul 1990, de a reintroduce la Liceul „Andrei Şaguna” vechea uniformă de sublocotenent al armatei române din Războiul de Independenţă (1877). „Nu vrem să purtăm toţi aceleaşi haine, căci nu suntem o turmă”, a fost răspunsul elevilor de atunci, care se considerau eliberaţi de orice obligaţii. După câţiva ani i-am găsit îmbrăcaţi pe toţi în aceleaşi haine, şi pe fete, şi pe băieţi, în blugi, ca pe măturătorii de stradă din Occidentul unde se pare că vor ajunge majoritatea.

Aici, la capăt de ţară, pe tărâmul Marmaţiei, la graniţa Sarmaţiei de altădată, locuit de străromâni încă de pe vremea ultimei glaciaţii, unde purtarea hainelor tradiţionale a rămas o cinste, urmaşii nobilimii maramureşene, întruniţi în Asociaţia Bogdan Dragoş, după numele dramei lui Mihai Eminescu, au adoptat, la sugestia noastră, costumaţia de şagunist. Şi poartă cu mândrie chipiul armatei române, aşa cum se vede pe tabloul Cavalerilor Marmaţieni, care va împodobi sediul Asociaţiei.

Fetiţa în haine marmaţiene simbolizează păstrarea tradiţiei. Şi cine nu crede să vină într-o dimineaţă de Duminică sau de sărbătoare, ca să vadă grupurile de credincioşi români, pe care îi cunoşti după haine, cu fetiţe, fete şi femei în straiele lor de zâne, şi de prinţese, şi de regine, aici în Maramureş, în Patria Cnejilor şi a Voievozilor, a Cavalerilor Marmaţieni, să-i vadă cum trec prin Porţile Împărăteşti spre pragurile Bisericilor cu turle înalte până la cer. Iar călugărul cu barba roşie, care ţine fetiţa în braţe, simbolizează statornicia şi garanţia tradiţiei creştine. Siguranţa de a creşte dreaptă şi frumoasă la umbra ocrotitoare a Sfintei Cruci.

Tradiţia este merindea sufletului în scurta noastră călătorie pe acest Pământ şi, trebuie s-o spun, înainte de a-mi purta paşii pe aceste meleaguri, după o despărţire îndelungată de Şcheii Braşovului şi însingurarea mea prin mahalale bucureştene, mi se cam deşertaseră desagii de merinde.

Ce-i drept, s-ar putea spune că straiele populare, oricât de frumoase ar fi, ca şi traistele marmaţiene goale, nu prea ţin de foame. Ortacii din Marmaţia însă, în bună rânduială, nu-ţi dau niciodată traista goală, şi poţi să faci colecţie de sticle cu pere în ele, cu scăriţe, cu biserici din lemn, cu porţi şi tot felul de minunăţii sculptate, după ce reuşeşti să bei cocârţul, zis pe la ei horincă, pe îndelete, fireşte, că-i tare şi bun.

Tradiţia la marmaţieni nu se reduce la hai­ne, nici la cocârţ şi nici la clasicii cârnaţi uscaţi, ori la amestecul de mămăligă cu brânză şi cu zăr, căci ea nu se adresează numai ochilor şi burţii, cu toate că Rebreanu îi zice atât de fain „merinde”, ci şi auzului. Aici s-au păstrat şi cântece străvechi în gama pentatonică. Ele te împing către visare, ca doinele marmaţiene, dar şi altele, bătute din tălpi, care scoală şi morţii din morminte. Stranietatea lor, cu alunecările spre ţipurit, face din cântecele marmaţiene, care n-au ajuns încă pe mâna lăutarilor de culoare, adevărate zone de investigaţie a specificului românesc al melodiei, fără influenţele sudice ale mieunatului de minaret.

Nu trebuie să uităm însă nici de poezia populară, de poeme, balade şi legende, căci, în patria cnejilor, amintirea lor este mai vie decât în restul ţării. S-a întâmplat aici ceva deosebit, ceva care a făcut ca Evul Mediu marmaţian să fie prelungit, în ciuda stăpânirii hungarice şi austriece. Maramureşul, fiind populat cu cavaleri marmaţieni, nu a mai necesitat aducerea unor străini, cum s-a făcut în Ţara Bârsei cu Cavalerii Teutoni sau în Oltenia cu Cavalerii Ioaniţi, pentru paza graniţei de Nord, către Sarmaţia barbară. Aşa se face că marmaţienii lui Bogdan şi Dragoş au rămas până în secolul al XVIII-lea cu gradele lor nobiliare şi tradiţia lor de grăniceri, dar şi de luptători aprigi, cunoscuţi şi recunoscuţi până şi de Napoleon Bonaparte în bătălia de la Arcole (1796), în care era să-şi piardă viaţa, în luptă cu armata „cătanelor negre” (cu sumane negre) de infanterie grănicerească. Marmaţienii au fost apărători de ţară până în zilele noastre, străjeri la graniţa de Nord care, din păcate, îi desparte pe români de românii Maramureşului Istoric.

Uitându-mă în cartea lui Laurenţiu Batin despre Maramureşul şi mara­mu­reşenii în Primul Război Mondial, am întâlnit acolo nume de eroi marma­ţieni pe care le-am notat, dar citindu-le în sala Palatului Episcopal din Sighetu Marmaţiei, am constatat că urmaşii lor erau prezenţi, fără nicio excepţie: Batin, Bârlea, Danci, Dunca…, deşi trecuse de atunci un secol, şi mai urmase un război, la care au răspuns prezent aceleaşi nume, cum o vor face, de bună seamă, şi în viitor.

Eu numesc fenomenul acestei continuităţi „supravieţuire prin tradiţie”. Şi dacă mă întreabă cineva ce se va alege din ţara aceasta, atât de hăituită de străinii care ne-au urât întotdeauna şi de slugile lor autohtone, îi voi răspunde că au fost vremuri şi mai grele în care am supravieţuit. De ce? Fiindcă am avut merinde, am avut traistele pline cu tradiţii. Am avut desagii plini.

Drumurile n-au fost totdeauna netede, n-au fost nici drepte. A trebuit să tot ocolim, să ne ferim din calea duşmanilor. Dar cât am fost uniţi prin tradiţie, le-am dus pe toate „bucuroşi”, cum zice Poetul, şi la bine, şi la rău. Şi tot tradiţional, mergând pe Calea Dreptei Credinţe, n-am fost singuri, căci cu noi a fost Dumnezeu, şi mai este încă, Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, căruia i-am ridicat pe Muntele Caraiman Sfânta Cruce a recunoştinţei noastre.

„Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi noroade şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”. Aceasta este Credinţa Noastră, este tradiţia noastră sfântă, este merindea Sufletului Românesc.