Versuri pentru doamna regină

Versuri pentru doamna regină de Alina Beiu-Deşliu

Prefaţă

La cel de-al doilea volum de poeme, intitulat „Versuri pentru doamna regină”, Alina Beiu-Deşliu nu face altceva decât să-şi continue „lucrurile” care „încep dinăuntru… dincolo de singurătate” şi mai ales „dincolo de cortină”, deoarece „…jocul acolo continuă”, cum afirmase în volumul Dreptul la singurătate apărut anterior la Cartea Românească, în luna mai 2004.

Absolventă a Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, membră a Uniunii Scriitorilor din România, a debutat în 1989 cu volumul de proză scurtă Teleficţiune, publicând apoi traduceri din limba franceză (peste 14 volu- me – André Malraux, Jean Baudrillard, Julien Green, Vlaicu Ionescu ş.a.).

Au urmat ani grei de viaţă şi rătăciri, trecând printr-o „vamă de patimi” până când a „devenit chintesenţa tăcerii”, căutându-se pe sine „…într-o oglindă strâmbă”, apoi refugiindu-se în „Mirajul scrisului”, explodând pe neaşteptate, în constelaţia feminină de la  începutul acestui mileniu, cu fulguraţia unor diamante de cele mai înalte carate, împrăştiate cu nonşalanţă în cele două volume de versuri ale sale.

Chintesenţa acestui ultim volum se poate reduce, de la bun început, la un singur vers antologic, din capitolul Versuri pentru doamna regină, „…aş vrea să mor de tot, /Sunt singură şi nu am nici o vină!”, constituindu-se parcă într-un strigăt de ajutor (sau disperare) spre un univers al nimănui, în care ar trebui „să dăm un bal în cinstea nepăsării!”, confirmând încă o dată concepţia existenţialistă a lui Jean-Paul Sartre, care afirma: „Omul se naşte singur; cei vinovaţi de trecerea lui prin lume nu-şi recunosc vinovăţia, ci, dimpotrivă, îi construiesc şi-i întreţin infernul cotidian”.

În ambele volume ale poetei se simte anxietatea şi nesiguranţa existenţială a lumii moderne, e „la răscruce de vremuri”, în care este „trădată vama libertăţii posibile” când „ecourile se clatină primejdios” şi „ne îngenunchează zilnic”, până a ne „ucide din mers” iar „…adevărurile rămân acolo departe”, confirmând o altă teză, de data aceasta a lui Heidegger, în care existenţa noastră apare ca o „perpetuă cădere”, („Tăcerea cădea peste mine” sau „…se prăbuşea tăcere peste tăcere/ Şi iarăşi lumină peste tăcere”), aşa cum afirmă autoarea.

Alina Beiu-Deşliu, prin parcursul său fortuit, se situează în categoria marilor „întârziaţi” ai poeziei noastre, cum au fost, la vremea lor, Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov sau Gellu Naum, dovedindu-se încă de la început, întocmai ca predecesorii săi, o voce inconfundabilă şi un model poetic feminin cu o structură sufletească neobişnuită.

Ceea ce îi conferă o notă aparte este lipsa structurii epice a poemelor, evitarea simplităţii în exprimare, tensiunea trăirilor ajunsă uneori până la paroxism, dezinvoltura defulărilor, francheţea şi mai ales farmecul frânturilor de cuvinte simulând şoapta şi liniştea, refuzul patetismului, aerul enigmatic şi misterios care face ca tăcerea să se traducă prin umbre şi ecouri în poezii scurte, uneori de dimensiunile unor haiku-uri.

Să încercăm, aşa cum spune Gabriela Adameşteanu, „să punem pe tarabă” itinerariul poetic al acestui volum, făcând de fapt o incursiune în universul trăirilor Alinei Beiu-Deşliu.

Capitolele, prin succesiunea lor, dau impresia că urmăresc cronologic evoluţia frământărilor sale.

În „Inscripţie pe oglindă”, cu care îşi începe volumul şi care pare să coincidă cu adolescenţa sa, poeta exprimă o perpetuă căutare spre sine însăşi, mărturisind:

„Se caută un suflet pe el însuşi
Într-o oglindă strâmbă, unde-i veşnic
Amantul care crede că iubeşte,
Amanta care crede că-i iubită,
Bătrânul poate crede că trăieşte
Cel tânăr poate crede că se stinge”,
rămânând dezamăgită de narcisismul celor care „se caută într-o oglindă strâmbă” care le reflectă numai imaginea propriilor iluzii, conform principiului lui Plotin (Eneade), care susţinea că imaginea unei fiinţe este făcută să primească influenţa propriului său suflet.

Dezamăgirea ia proporţii în Cel ce caută cu sete viaţa din ipostaza statică, precum o „Singură, atentă piatră vie” care nu-şi mobilizează energiile ca să se smulgă „din rădăcini” rămânând în continuare „pe mal”, unde îşi consumă zadarnic „cuvântul rar în cercuri de tăcere”, poeta trecând pe lângă el, precum Ofelia „cu trup străin… cu suflet transparent” ca o apă, neputinţă pe care o încearcă şi în „cuvintele” care „se-aştern în voia ţărânii…până-n malurile-limită ale degetelor” şi care „În zadar se învârt, pe rând / Odată cu pământul, / Fiindcă nicicând n-am cunoscut / Acelaşi răsărit”, cuvinte fără „pic de milă în consoanele aspre adunate într-o singură vorbă… privindu-te din lunga lor tăcere” frânând, prin topica lor, elanul poetei de a se exprima în toată amploarea sa. (Iată degetele).

Uimirea îi creşte, de asemeni, când descoperă lascivitatea legendarelor sirene care „Privesc iubirea tot mai de departe” „cu inima de apă”, şi fascinanta Lorelay care „stătea pe stânca goală cu trup suav de fum”, simbolizând seducţia distructivă  ca un joc erotic de victimizare.

Neregăsindu-se cu adevărat pe sine în „oglinda strâmbă” a vieţii, poeta îşi caută alinarea în splendoarea fără de seamăn a naturii, cu ţipătul său biruitor de frumuseţe („păuni de lumină”) care face ca „şi aerul să ia forma vocii”, dar, derutată de experienţa anterioară, devine circumspectă chiar cu un amurg – „Pe-o vreme roşie de toamnă” – care „nu era decât o mască” ce întindea „laţuri perfide” aparţinând unei abstracte regine a nopţii polare, pe când numai „Noaptea este gelozia deplină care ne apropie brusc”.

Percepţia realităţii o determină să exclame: „O seară atât de ciudată / N-am mai trăit niciodată”, conferind o nemeritată apreciere unei seri banale de cartier, de genul tristeţelor provinciale ale lui George Topârceanu.

Şi concluzia acestor experienţe, care i-au distorsionat intuiţia metafizică, o exprimă prin butada dorinţelor şi pasiunilor expirate, afirmând că ar trebui „să dăm un bal în cinstea nepăsării / Tărâm fără pasiuni, fără speranţe”.

O etapă hotărâtoare în modelarea sensibilităţii sale artistice a constituit-o educaţia muzicală primită la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, căreia îi consacră cel de-al doilea capitol din acest volum, intitulat Versuri pentru doamna regină.

Îşi dă seama că nu se poate întoarce „cu mâna goală”, la „doamna regină a muzicii”, care şi-a lăsat amprenta asupra întregii sale fiinţe, ca „un semn de boală” strălucindu-i pe frunte.

Spiritualitatea muzicii face „să roiască îngerii în jur”, „să se adune şerpii în grădină” şi să cadă „luceferi peste noi”, implorând-o: „Doamnă regină, / Întoarce-te, aş vrea să mor de tot, / Sunt singură şi nu am nici o vină!”

Patetismul acestei invocaţii poate intra într-o competiţie cu tot ce s-a scris până în prezent în acest domeniu.

În continuare, „doamna regină” a muzicii „…cântă, cu glasul pe mâinile mele / Curgând ca un râu de argint” iar poetei îi este teamă „să fac vreo mişcare / Să nu se trezească din cânt”, să nu impieteze atmosfera onirică prin care cântecul capătă acea puritate de cristal care îi încălzeşte sufletul până la incandescenţa de nesuportat care o determină să urle: „Nu mai cânta!”. (Dar şi pe aceasta nu o face decât în gând.)