Tema la insomnie

7,10 lei

Temă la insomnie (eBook) – Alina Beiu-Deşliu

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9789731925936 Categorie: Autor: Anul apariției: 2012 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Performanţă rară, dorită de condeie de primă mână, prozele scrise de Alina Beiu-Deşliu pe marginea insomniilor – croşete rafinat-subtile ale unei Penelope moderne – ne fac să credem că asistăm la un spectacol unic, de o remarcabilă densitate ideatică şi stilistică, spectacol în timpul căruia eul auctorial/eul poetic, pentru a prinde de trena mesajelor încifrate cât mai multe sensuri, gânduri, răscruci obsesiv-ontice, îşi arborează fără voie – în siajul nietzscheean – alte şi alte măşti: cea a ego-ului împătimit de sunete, căutând în muzica lui Bach, în nocturnele lui Chopin etc. nu atât alinare, nu atât împlinire, cât alte pretexte de a accede spre lucruri imposibil de priceput, cea a ego-ului scriptic mânat de tentaţia de a săpa la infinit în luturile de eter ale sinelui, exersând la nesfârşit – într-un teribil, scrâşnit, efort – exprimarea de sine, cea a ego-ului artist, a ego-ului ireal, a ego-ului fantasmă, a ego-ului însoţit de dulci-terifiante-necesare spectre […]

Temă la insomnie de Alina Beiu-Deşliu

Temă la insomnie

… Era pretutindeni un joc, o convenţie,
cum creşte oceanul sub creşterea lunii,
echilibrând aripa grea de umbră
fără să existe în afara ei;
toate acestea încâlcite aproape
în glasul tău ca rădăcinile unui râu;
iertaţi-mă, jocul acolo continuă!

Cred că voi pierde şi de data asta. Totuşi voi juca, fair, până la capăt. Încerc să nu uit nimic, asta ţine de regulile jocului.
Vorbesc, în timp ce în gând caut mereu alte variante.

Nu ştiu de ce inventez în mine
scheletul fără aripi a o sută de continente
care mă împlinesc, adâncindu-se
incert, şovăind, uşor trist; nu ştiu de ce
te inventez peste tot, inventând în mine
această culoare violentă, mai clară
decât un ochi de linx, smălţuit pentru somn
alegându-ţi pulberea din izvoare;
gesturile tale rămân astfel la mare distanţă.

Nu gesturile – ai fi crezut? – ci acest cântec e una din cheile ce se potrivesc aici… Vorbind cum vorbesc oamenii, n-am putea cântări această mişcare a sufletului.

Vânzare la negru, licitaţie, mai mulţi care încearcă să câştige acest joc se agită ridicol, zvârlind în balanţă capete, flori, bani şi vorbe, multe vorbe care umbresc piatra pe care stăm. Aceleaşi sunete amestecându-se. Cuvintele la limita transformării codifică rigid absorbind în acelaşi vârtej lacom lumi lipsite de miracole, distilează sentimente şi senzaţii, totul la urma urmei fiind aceeaşi universală materie trecută prin atâtea vămi, fiecare cu alte legi, cerând fiecare cu totul alte valori, plătite în dezagregări de timp şi contorsionate forme ale transcendenţei. Înşelătoare puncte de reper, vorbele ard retina cu mici corole cernând nisip – imateriali soli ai eternităţii – care mă acoperă încet. Acesta e un semn, un avertisment, al cui? Lumile fără zei se rotesc, totuşi, în jurul atâtor iluzii. Mici universuri de cenuşă respingând miracolul ostil al intruşilor.

Şi cuvintele mă părăsesc, le simt stol de păsări oarbe căzând prin aerul gros ca mâlul.

Oricum, fiecare lume se joacă doar cu propriile ei formule, de aceea această logică mi se pare iraţională, dar aici eu reprezint din nou o inadvertenţă. Vechile sensuri dispar sau, mai bine zis, ele n-au existat niciodată aici. Totul e un balet de litere, un joc sonor fără sens,

şi totuşi, te supui
vorbelor, crescute
ici-colo, prin vocea ta, ca iarba,
pe când numele tău fără trup
se intoxică lent cu sunete.

Eu recunosc semnele de pe zid, de care ei se miră, părându-li-se atunci scrise şi de neînţeles. De data asta lupt pentru mine, chiar dacă nu am ce pierde. Ar trebui să fii şi tu singur, acum totul se topeşte, se diluează în mulţimea care deschide guri negre şi braţe asudate, foarte aproape de noi. Un gest, doar atât, şi mulţimea tentaculară s-ar îndepărta ca prin farmec. Dar nu-ţi pot cere nimic fără să încalc regulile.

Mereu simt în mine un fel de lipsă de credinţă, pariu niciodată câştigat, nu întotdeauna pierdut. E o dramă statică între adevăr şi aparenţă, între vină şi greşeală. Ne ascundem adevărurile nu numai unul altuia, dar şi nouă înşine. Înainte aveam prea multe adevăruri. Mă cuprindeau ca o pânză de păianjen, inexorabile lanţuri ale memoriei, reţinându-mă, chiar dacă uneori…

Alături nu mai rămăsese nimic. Paşii aveau direcţii cunoscute, mereu la fel. Nici o constrângere. Eram mult prea liberă şi totuşi

Dar e bine aşa, e bine, nu poţi avea surprize. Cât mai rămâne pentru cuvinte, cât pentru voinţă – nu-ţi poţi alege nefericirea. Dorinţa însemna nespus de mult. Aici era vraja, dar mi se pare inconsistent, amorf, mediul acesta călduţ al vieţii noastre.

Din nou ceva nu se leagă, nu se poate exprima decât în senzaţii. Nici măcar eu. N-are importanţă, cuvintele ne trag mereu la fund. Ne sinucidem aruncându-ne în sentimente, cu buzunarele pline de vorbe. Monedă fără acoperire, aici nu există valută. Ce pierdem, cât pierdem, socotim în fiecare seară fără rost, ne lipsesc criteriile valorice, termenii de comparaţie. Nu ştim, nu credem, dar ce-am mai putea crede oare?

Adevărurile nici măcar nu mai dor, cad asupra noastră ca fulgii de zăpadă şi ne îngroapă în morminte albe, reci, fără lumină. Lucrurile încep dinăuntru, cuprinzându-ne şi pe noi în legile lor structurale, fără chei logice. Materia ne copleşeşte sufocant, transformându-ne gândurile în pietre ascuţite. Totul se întoarce împotriva noastră. Simbolurile devin cruci de gresie, dar totul prea limpede. Propriile noastre idei ne absorb, digerându-ne ca nişte alge carnivore.

Alt balans ne readuce în rămurişuri de sentimente, unde lăsăm poteci din carnea şi sângele nostru, simple ofrande fără răspuns.

Imagini liniştitoare, de crengi pe care se scurge ploaia, mărginesc orizontul factice al scenei pe care ne interpretăm rolurile. Acţiunea se înfiripă greu, nu se mai întâmplă multă vreme nimic. Jocul de umbre amuză mulţimea efemeră eternă. Frunţile înguste, degetele păroase, de oameni sătui, ochii mici, buzele roşii, de oameni mulţumiţi, se îndreaptă din nou către noi, mai aproape, încercând să înţeleagă, dar nu reuşesc să pătrundă prin bariera gesturilor noastre, a glasurilor, a privirilor printre care nu trece decât un singur om. Şi nu ei. Nu ei!

Cum să opreşti iluzia crescută în tine? Ea va pleca, ştii bine, îşi va smulge rădăcinile din sufletul tău, din sângele tău pustiit, nimic nu va mai înflori vreodată pe locul acela împietrit, contorsionat, lipsit de viaţă. Acum, când încă te mai doare încleştarea care-ţi absoarbe fiinţa într-o iubire fără nimic logic, fără speranţe, lipsită de obiect, poţi măcar crede în tine, trăieşti, desigur, dacă sensibilitatea la suferinţă mai e intactă. Aici e existenţa, concretă şi aspră, în sentimentul acesta făcut din spini care se răsucesc sfâşiindu-ţi tot mai adânc sufletul, crescând până ajungi să nu mai simţi nici o durere străină, iar trupul îţi devine îndepărtat ca lumina stelelor. Cum te poate apăra astfel durerea de durere? – te-ai mira, dacă în tine ar mai trăi mirarea, dar totul a început să se piardă într-un hău de sfârşit de lume.

… în clipa când ajung aici, am dreptul la o pauză. Ca într-un meci de box. Unul zâmbeşte, celălalt numără. E mai greu, dar suntem împreună. Totul e ca cineva să numere, iar noi suntem singuri într-un mic spaţiu decupat din imensa scenă. Poţi crede acum în orice, în zei, în miracole, poţi crede în mine, armistiţiul e absolut. Doar fulgerele brăzdează cerul negru. Fulgerele credincioase mie, care te reţin de fiecare dată cu gratiile lor verzi şi albastre. Şi din nou, pretutindeni se încheagă şi pălesc mereu alte miraje, toate purtând însă în ochi o ură furioasă, atât de absurdă. Timpul inert, având în jur ura, ca înaintarea unei armate duşmane. Un pas greu, rar, zguduind aerul. O apropiere oarbă împrăştia în jur panică, secunde picurând grăbit, cu timpul murindu-le în braţe, şi din nou vorbe, prea multe vorbe în prăpastia nesigură a gândului.

M-am oprit sub semnul cenuşii. Astfel, pentru mine, viaţa, întorcându-se, ducându-se, a luat sfârşit, liberă însă printre castele abandonate, făurindu-şi singură stafiile pentru propriul consum. Aş vrea să-mi dăruiesc o altă clipă dintâi, proaspătă sub pleoapa îngustă a timpului, pe care s-o pot arunca deliberat, aşa cum mi-aş arunca inima în obrazul nesincer al unui bărbat.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Tema la insomnie”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist
Close

Close
Accesează
Categorii