Kenoma

Gabriela Creţan scrie poezie cu gnoză dedesubt. Faptul a fost remarcat încă de la prima sa carte iar modul acesta de a construi a rămas nu constant, ci neschimbat, chiar dacă unele accente s-au mai mutat. Gnoza, tradusă apocrif, nu e însă decât schela unei viziuni de intensitate paroxistică.

Important cu adevărat e suflul imaginativ, dezlănţuirea spasmatică a imaginaţiei şi ritmul frenetic în care sublimele se topesc în grotesc sau imnoidele se revarsă în apostrofe. Gabriela Creţan vede lumea oximoronic, în coincidenţe stupefiante şi radicale, în care gramatica sacrelor nu se mai poate distinge de cea a infernalelor.

Modului ei de a traduce juisarea vizionară în sarcasme şi febra celestă în repulsii violente i s-ar potrivi conceptul de „profanare” al lui Giorgio Agamben.

Asta dacă poezia n-ar face altceva decât filosofia; dar cum face, Gabriela Creţan scrie cu o exasperare exuberantă şi cu o ardenţă vitriolată despre cel mai inconfortabil mod de a fi în lume: sub un imperativ atroce.  / Al. Cistelecan