Întoarcerea fratelui risipitor

Întoarcerea fratelui risipitor de Mircea Băduţ

Un basm, contorsionat

1. Tetris mnemonic

Eram vântul ce necăjea adeseori deşertul bătând dinspre ţinuturile azere.

Jucăuş, deşi cam fără vârstă. (De fapt, copilandru, judecând după apetitul pentru joacă, ori după vacuumul de amintiri.)

Da, mă înfoiam frecvent în garnitura de tren ce-mi părea abandonată pe şina de cale-ferată şi mă-ndârjeam să o şfichiuiesc cu fuioare de nisip, dar apoi repede uitam de ea. Nici ea nu insista să mi se fixeze ca amintire. Mă lăsam apoi stârnit curios de obiectele îngropate pe jumate în nisip. De-aş fi avut memorie le-aş fi putut uneori recunoaşte: capete de obuz, afeturi, baterii trezvite de katiuşe, rezervoare goale de combustibil, caroserii de transportoare. Altele se iveau doar când deranjam mai aprig nisipul, intrigat fiind de vreun colţ ceva mai nenatural: marmite, cauciucuri, şenile, rafturi. O joacă mnemonică ce mă atrăgea în zona aceea: mă provocau obiectele ce nu-şi aveau rostul în deşert, mă stârneau să-mi imaginez fel-de-fel de poveşti, în ciuda regretului sincron de a nu-mi aminti ele de nimic…

Uneori îmi spuneam că poate există (ori că trebuie să existe) o memorie a confraţilor, de-acum şi din-totdeauna. Ca o bortă a vânturilor cumulându-ne tuturor cuvinte, gânduri, simţăminte. Însă aşa de puternic îmi era suflul, aşa de bine controlam zborul, încât astfel de gânduri se pierdeau ca firul de nisip în deşertul cel mare. Doar când obiectele ivite din nisip se dezgoleau prea puţin pentru a fi identificate mă surprindeam zvâcnind spre conexiunea cu acea bortă. Însă ceva se şi opunea tentaţiei de branşare mnemonică: teama că acolo aş descoperi şi ceva greu, care-mi va tulbura jocul, îmi va anula juvenilitatea… ducându-mă la blazarea de care tot fug prin pustiuri.

Mângâi duios smocul de iarbă mică şi aspră crescut la umbra nordică a obiectului abandonat în deşert (obiect afundat vârtos în nisip din joaca mea, din joaca timpului, din joaca altor titani).

Cuvintele trec pe lângă mine mai repede decât îmi trec eu fuioarele printre obiectele însele. Şi cel mai limpede mi-e când nu există sensuri. Uneori, în clipe de acalmie verticală a jocului meu orizontal, dau eu semnificaţii obiectelor, le asamblez în poveşti, şi mă amuz, atât de nostimul lor, cât şi că-mi imaginez cât de hilare ar părea ele celor care au adus aici acele obiecte.

În preajma lacurilor mă cuminţeam, iar uneori mă opream să privesc acele ochiuri limpezi de apă, ca să-mi dau seama ce mă inhibă, ce-mi taie acolo pofta de joacă: să fie nefirescul retenţiei apei la suprafaţa deşertului? să fie stranietatea limpezimii acelor ape? să fie prea-albastrul reflectat deasupra? să fie lipsa vegetaţiei pe margini sau în apă? Sau e ceva ascuns în memoria mea, ca o piedică nerevelată încă?

Plecam zburând uşor de lângă bălţi, spre a mă înfoia vesel înspre lunga garnitură de tren, care se afla acolo, nu departe de lacuri, foarte convenabil refulării mele.

Uneori aveam şansa să mă amuz urmărind creaturi deşertice – din cele neadaptate vipiei solare, desigur – cum îndrăzneau să străbată zona doar mergând pe sub şirul de vagoane compunând acel lung tren abandonat. Îmi amintesc (sau poate îmi doar imaginez?) chiar şi oameni furişându-se printre şine, la umbră (prin singura umbră!), în căutare de hrană sau de alte trebuinţe, ceea ce mă intriga nespus. Vedeam cum temperatura aerului în bătaia soarelui sălta mult peste cea a sângelui lor, şi mă-ntrebam ce oare e atât de important de nu-şi fac treburile după căderea nopţii. Mă simţeam ca un copil neştiutor, căruia îi lipseşte bunicul-sfătos să-i explice cu vorbă rară că, noaptea, acele fiinţe ar muri de frigul deşertului.

Garnitura de tren mă provocase printr-un paradox pe care-mi propusesem să-l dezleg (şi apoi să-l înving) cu fiecare trecere jucăuşă: de parcă formele drepte, colţurile riguroase, nenaturale, luciul metalului, toate acestea mă umiliseră cu perfecţiunea unei alte lumi, eterne.

O lume ce mă învingea atunci, la primele noastre jocuri, prin sfidarea materialului indestructibil, inoxidabil. Doar că, revenind zilnic pe acolo, am început a dibui mici semne. Am văzut cum pânzele, pieile şi vopselurile acoperind pe alocuri exterioare şi interioare de vagoane se scorojeau şi-şi pierdeau din culoare. Aşa mi-a venit ideea să ajut timpul împotriva acestei maşinării infernale: înfoindu-mă zilnic în nisipul de lângă terasamentul căii-ferate, folosindu-mă de rambleu ca de trambulină, dezlănţuiam o perfidă sablare submicronică a monstrului mecanic.

În primele luni nu mi-a păsat de rezultate (probabil că ar fi fost descurajante): doar mă jucam. Apoi, adunându-se mai multă curiozitate, mi-am propus răgazul să observ, să-mi contemplu opera, să-i prind inspiraţia. Când am văzut că pereţii de lemn ai vagoanelor arătau pe alocuri culoarea fibrei lemnoase, mi-am trimis fuioarele să simtă acele fibre şi le-am stimulat în mici dăltuiri longitudinale. Doar că, rătăcit în jocul de-a timpul, după câţiva ani de sablare, din acei pereţi laterali mai rămăseseră doar cadrele de oţel. Iar fostul luciu metalic, acum decrepit, îmi revela deopotrivă slăbiciunile esenţelor şi aleatoriul inspiraţiei artistice: în metalele mai dure reuşisem fractalice filigrane de suprafaţă, pe când în cele moi cam pierdusem controlul în pori dizgraţioşi.

După alt timp – revenind nu cu joaca zilnică de clepsidră orizontală, ci cu temătoarea măsură de a fi stricat jocul – am observat că nu doar pereţii vagoanelor se lăsaseră măcinaţi, dar chiar şi podelele erau pe cale de dispariţie: acolo unde fuseseră traverse de lemn, acestea deja se dizolvaseră până spre capete (doar îmbinarea cu metalul le mai ferise de eroziunea nisipului), iar în podelele de tablă rugina decupase ferestre zimţate neregulat.

Într-o zi, mai distanţat un pic de joaca mea, am realizat că din ceea ce fusese odinioară tunelul de umbră pentru vieţuitoarele neadaptate zilei rămăsese doar amintire. O amintire de care deja mă îndoiam, cu toată strădania de a păstra în gânduri acele imagini. Am pornit şuierând pe sub garnitură, deşi calea-mi fusese aici întotdeauna transversală. Neliniştit de dispariţia părelnicului tunel, am revenit longitudinal şi nedumerit. Cum vor mai trece creaturile de la un lac la altul fără să moară cu sângele fierbând? Ce le făcusem? Cum de joaca aceea n-a ştiut de vină?… De-acum teama cea nouă îmi va submina orice altă joacă?

Şi, în fuga longitudinală, mă tot furişam jos, sub garnitură, printre şine, căutând poate o contrazicere, ori ceva care să compenseze vina. Şi spre capăt chiar am zărit ceva mai altfel, de care m-am apropiat cu speranţă şi cu teamă. Cu speranţă, pentru că din fuga mea vâjâită printre osii şi boghiuri mi-a părut o fiinţă: animal sau om. Cu teamă, pentru că ceva îmi părea în neregulă cu poziţia mogâldeţei. Şi cu cât mă apropiam, cu cât mă adunam lăngă ea, cu atât teama mă înfrigura mai tare: mogâldeaţa era lungită pe traversele de beton, iar o extremitate îi era înălţată pe o roată de tren. Apoi, ajuns cu totul acolo, detaliile s-au dovedit mai clare: între şine era un schelet lunguieţ, învelit în resturi de îmbrăcăminte. Probabil osemintele unui om. Craniul îi era cel rezemat de roata metalică. Sablarea mea zilnică – arma mea de jucărie împotriva garniturii – îi dezgolise oasele de carne, iar din haine dizolvase mai tot ce era degradabil.

Probabil că nu eu, ci foamea ori setea îl omorâseră. Ori vreo neadaptare la deşert. Dar starea aceea secătuită a resturilor, amintind cu greu (dar cu atât mai insuportabil) de o fostă fiinţă, m-a lovit în interiorul adunat atunci acolo. Cu o vină mai copleşitoare decât puteam duce. Îmi venea să mă smulg din mine. Să renasc, spre a uita totul. Să uit iarăşi totul!

Necăjit copilăreşte, îndârjit şi de teama de a pierde (din nou?) amintirile pe care atât mă străduisem să le colectez, m-am opintit cu suflul în scheletul acela. Oasele s-au rostogolit cu sunete de rune seci, dezvăluind, în locul unde stătuseră, ceva ce corpul însuşi protejase dincolo de moarte. Un fel de veşmânt pentru obiecte mici. Am fluierat cumva mai special şi din buzunarul acela textil s-a ivit o foaie de hârtie. Veche, mototolită, mâzgălită şi remâzgălită. Dar totuşi salvată mult peste ceasul purtătorului căruia se pare că-i însoţise destinul. Cu greu am ţintuit-o pe o traversă, cu greu am întors-o, cu greu am descifrat-o. Din memorii trecute mi-au revenit înţelesurile slovelor. Ale singurelor slove rămase intacte pe acea foaie: „Să fie!”.

2. Basmul compromis

Eram tânăr pe-atunci, şi-n mersul omenesc al lucrurilor simţeam nevoia să-mi găsesc un suflet pereche cu care să-mpart expansiunea acelei tinereţi. Un suflet alături de care să parcurg axa timpului de la îndrăzneala şi aventura prezentului până la înţelepciunea şi calmul senectuţii. Din ce în ce mai des, şi tot mai obsesiv, ca sub influenţa unei febre autoimune, îmi construiam în gânduri imaginea purtătoarei acelui suflet companion.

Crescând această nerăbdare a mea peste ce puteau suporta supapele minţii (deşi nutrită de chiar gândurile acelei minţi, plus alte adaosuri din biochimia trupului meu tânăr), mi-am dat seama că trebuie să plec în lume să-mi caut femeia visurilor.