La limita extremă

La limita extremă de Mihail Arţîbaşev

Partea întâi
I

Micul orăşel era situat în stepă şi pentru cel ce ieşea la marginea localităţii şi privea la ceaţa de peste îndepărtatele câmpuri, la siluetele pădurilor din depărtare, ce se întrezăreau la orizont, la bolta înaltă şi imperturbabilă, înţelegea clar că nimicnicia unui pumn de oameni care trăiau, sufereau şi mureau pe pământ, nu era o frază tragică şi frumoasă, ci un adevăr simplu, ba chiar modest.
Soarele fierbinte plana, vara, deasupra stepei care, iarna, se îmbrăca într-o mantie albă şi rece; în nopţile călduroase, deasupra, se ridicau munţi întregi de nori, iar tunetul răsuna dintr-un capăt în altul al întinderii întunecoase, însă pentru om, ea era deopotrivă deprimantă, enigmatică şi străină.
Când se pornea vântul, în stepă se ridica un colb fin şi uscat şi ca o hoardă a morţii, de vedenii cenuşii, năpădea continuu oraşul. Se aşeza tăcut pe acoperişurile şi ferestrele caselor, îşi făcea culcuş pe apele stătătoare ale râului, acoperea întregul oraş cu un strat subţire şi inert şi atunci acesta arăta tot aşa de vechi precum lumea. Totul în el era monoton şi sărăcăcios ca un pumn de praf, neîmprăştiat de vânt.
Tocmai într-un asemenea orăşel cenuşiu, mai repede decât prin arbori verzi, munţi roşietici, mări albastre şi clădiri majestuoase, putea să se nască ideea care ulterior va ieşi în lume şi se va răspândi pe toată suprafaţa pământului precum fantoma palidă şi lugubră a morţii.
O stâncă, aruncată în mare, dispare fără urmă, însă o micuţă pietricică aruncată pe suprafaţa iazului stătător va provoca, inevitabil, numeroase cercuri concentrice. Şi faptul că fiecare zi se încheie pe neobservate, în forfota unei vieţi plenare, a răscolit aici, profund, sufletele şi a pus la încercare multe minţi.

Mai târziu au căutat şi au aflat cauza întruchipată în persoana unui oarecare Naumov, un inginer angajat recent la uzina bogătaşului local Arbuzov. E posibil ca umbra acestui om posomorât să-şi fi pus amprenta pe cursul vieţii şi, într-adevăr, el a jucat un rol important în desfăşurarea evenimentelor şi în accelerarea lor. Însă, privind în jur, cu ochii deschişi, este imposibil să nu observi că nicio voinţă omenească nu poate să sporească sau să micşoreze, nici cât negru sub unghie, din ceea ce există în viaţă, din ceea ce se dezvoltă din rădăcina care creşte din adâncul pământului şi care, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, trebuie să conducă spre un final inevitabil.

În calmul vieţii obişnuite, în minuţioasa zădărnicie a obiceiurilor străvechi se înfiripase mai demult această catastrofă ciudată şi groaznică, totuşi, cu vreo trei-patru luni mai înainte, totul părea aşa de normal, încât nimeni n-ar fi putut afirma că de jur-împrejur se petrecea altceva decât ceea ce a fost ieri. Orăşelul se sufoca de căldură, iar viaţa obişnuită se derula într-o linişte mormântală şi plictisitoare.
Înciudat şi fără speranţă se plictisea şi măruntul student Cij, alergând grăbit de la o meditaţie la alta.
O şapcă veche albă, cu bentiţe albastre decolorate, ce-i ajungeau până la urechi, îi acoperea craniul ascuţit sub care gândurile mişunau neîncetat. Iată, au mai trecut doi ani de când, expulzat dintr-un mare oraş, s-a împotmolit în acest orăşel, fără nicio speranţă de a putea evada cândva, şi de aceea îl ura din străfundul sufletului său, până la disperare şi durere. Undeva se făureşte o viaţă măreaţă, o viaţă de luptă, răspândind milioane de scântei, gemând şi huruind în chinuri şi extaz, iar aici, parcă de la începutul veacurilor, nimeni n-a auzit o vorbă strălucită, n-a văzut o persoană cu individualitate proeminentă, plină de viaţă. Poate dorm, poate s-au ascuns, poate nici nu vieţuiesc deloc, ci doar mişună aşa, ca o grămăjoară de viermi, aruncată în praf, la marginea drumului.
Soarele trecea chiar deasupra oraşului, iar văzduhul tremura de arşiţă, unduind ca un fum înecăcios de-a lungul gardurilor. Scheletele jalnice ale salcâmilor de pe bulevardul pustiu şi-au răsfirat neputincios ramurile osoase, iar sub ele se întrezărea o umbră rară şi uscăţivă, abia perceptibilă. Din cauza soarelui aproape toate obloanele ferestrelor erau închise şi se putea deduce lesne că în spatele lor oameni atrofiaţi de simţuri, lipsiţi de vlagă, transpiră abundent şi sunt înăbuşiţi chinuitor de zăpuşeală şi plictiseală. Totul parcă încremenise şi nici vrăbiile nu mai ciripeau. Cij, transpriat leoarcă, alerga pe bulevard şi suduia:

– Draci împieliţaţi!… Cum de le-a trecut prin minte să construiască oraşul într-un asemenea loc blestemat… De parcă n-au putut să găsească un alt colţ de lume!… Cine i-a târât aici?… Doar există pe lume şi păduri, şi râuri… Dar ei nu, parcă intenţionat au procedat aşa… Idioţi nenorociţi!

Furia îl sufoca, dar cel mai rău era că ea nu avea motivaţie. Cij înţelegea mai bine decât oricine altcineva că există o reţea complexă a necesităţii ce-l târăşte pe om şi în locuri mai rele ca acest deşert. Dacă ar fi fost întrebat, Cij, fără să se mai gândească, ar fi răspuns că nu asta e important, că omul poate să trăiască oriunde, rămânând om în sensul cel mai larg şi nobil al acestui cuvânt. Însă ceva îl presa, interpunându-se între el şi soare, iar în loc de viitor i se arăta un anumit vid cenuşiu, ceea ce îi provoca o permanentă furie nervoasă care-şi revărsa otrava pe tot ceea ce îl înconjura.
Din partea opusă a bulevardului venea, în întâmpinarea lui Cij, un bărbat cu un chipiu. Totul în jur era aşa de pustiu şi de lipsit de viaţă, încât chiar şi o jivină umană părea neplăcută în mijlocul acestei imense pieţe goale, unde stăteau înghesuite dughene din cărămidă roşie şi biserica, parcă încinse până la alb de soare, cu lacăte enorme pe uşile de fier, ca şi cum ar fi fost încuiate pe vecie.
Cu toată miopia sa, Cij îl recunoscu încă de la distanţă, pe funcţionarul vistieriei statului, Râskov. Acesta păşea fără grabă, parcă lipsit total de griji, ba chiar nepăsător, învârtindu-şi bastonul. Cij, în trecere pe lângă el, privi la chipul palid şi alungit, cu dinţi de cal şi ochi mici şi spălăciţi, ridică puţin şapca şi îşi continuă alergarea. Râskov, fluturându-şi bastonul, în semn de salut, păşi într-o direcţie, iar Cij într-alta, grăbindu-se şi mai mult. Nu aveau nimic a-şi spune.
Dacă măruntul student ar fi examinat mai atent chipul lui Râskov, ar fi fost impresionat de expresia acestuia: ochii mici şi tulburi ai slujbaşului visteriei priveau neclintiţi, însă în ei încremenise un gând tensionat, fix. Iar mişcarea cadenţată a picioarelor sale lungi şi imobilitatea capului uşor ridicat îi confereau aspectul lipsit de viaţă, deprimant, respingător al unui automat. Se părea că păşeşte şi va păşi veşnic ca o maşină pusă în mişcare până când o voinţă străină n-o va opri şi n-o va îndepărta de pe drum ca pe o jucărie mecanică ridicolă de care nimeni nu mai are nevoie.
Dar pe Cij îl agasa totul în acest oraş blestemat. I se părea că aici nu există nimic altceva în afara unei paşnice trivialităţi mic-burgheze. Totodată îl dispreţuia făţiş pe Râskov, aşa cum îi dispreţuia pe toţi cei ce nu se aflau în cercul intereselor sale. Chipul funcţionarului de la vistierie îi provoca doar un nou acces de plictiseală furioasă.

„Iată încă unul care face umbră pământului, reflectă mecanic Cij, cu o vădită iritare, ştergându-şi sudoarea de pe fruntea lividă… Şi cată de vezi ce măreaţă operă săvârşeşte!… Toată ziua transpiră, se luptă cu muştele, dracul ştie ce scrie, se ploconeşte în faţa vistiernicului-şef, îl respectă pe contabilul-şef… Apoi, se plimbă cu fetele pe bulevard până când una dintre ele nu-l va ferici, născându-i vreo jumătate de duzină de noi funcţionari ai visteriei şi chiar, o ce mare fericire, un contabil-şef… Şi la ce naiba are nevoie de acest contabil-şef?… Şi dracul mai ştie, cum de nu se spânzură…”
Lui Cij i se părea că n-ar putea să suporte un asemenea mod de viaţă nici măcar trei zile.
Iar gândurile rebele continuau să-l asalteze viforos, dar Cij aproape că nu le percepea: „În cel mai rău caz, să se întâmple măcar ceva!… Măcar un cutremur, ce naiba!… Doar au loc undeva cutremure… Se spune c-ar fi o catastrofă… Pe dracu’! Nu e nicio catastrofă, ci e o binefacere: casele se prăbuşesc, pământul se zguduie, femeile aleargă în pielea goală, toţi uită cine sunt, de unde provin şi ce menire au… Aici au loc acte de sacrificiu şi de tâlhărie… Cineva a fost salvat, altcineva, la marea înghesuială, a violat… E antrenant!… M-aş bucura de un cutremur, nu că asta ar fi… O catastrofă! Dar nu e oare o catastrofă faptul că milioane de oameni se complac într-o stare de putrefacţie?… Ptiu!”
Înfuriat, Cij scuipă şi se opri brusc: „E devreme să mă duc acum la copiii negustorului… Poate să trec, oare, pentru o clipă, pe la Davidenko?”
Şi nehotărându-se încă, dacă se merită sau nu, Cij coti automat pe o străduţă, deschise o portiţă şi intră într-o imensă curte, acoperită de iarbă prăfuită. Şi deodată îl cuprinse o asemenea stare de plictiseală, de parcă mai înainte cu o clipă fusese grozav de vesel. Dori chiar să se întoarcă din drum, însă aşa se întâmpla zilnic şi, ca întotdeauna, Cij dădu din mână a lehamite şi, pe cărarea bătătorită prin iarbă, păşi, cu o mină dezgustată, spre pavilionul albastru şi coşcovit din fundul curţii. Undeva, de lângă hambar, lătra un câine, neîndrăznind să iasă din cuşcă, pe un asemenea zăduf. Trei găini şi un cocoş, zbârlindu-şi penele, stăteau la umbra unui gard. Dincolo de pavilion dormitau copacii prăfuiţi din livadă.
Cij pătrunse într-un antreu întunecos, nimeri clanţa uşii şi fără să mai ciocănească, păşi într-o cameră mare, murdară, rece şi tăcută, ca un beci. Îi săriră în ochi două paturi nearanjate, cu cearceafuri murdare şi mototolite, sticle de bere pe pervazul ferestrei, mucuri de ţigară, cărţi terfelite şi încă nişte gunoaie care priveau răbdător de sub o mătură, aruncată în mijlocul încăperii.
Doi studenţi stăteau la o măsuţă şi priveau, tăcuţi şi încordaţi, la tabla de şah. Capetele lor pletoase erau mult aplecate, iar umerii lor largi, de bărbaţi tineri, se curbaseră uşor de atâta şezut pe scaune.

– Iarăşi v-aţi lipit de scaune, flăcăi afurisiţi, zise Cij, parcă glumind, parcă sincer indignându-se, şi-şi lăsă bastonul într-un colţ al camerei.
– Încă nu v-aţi plictisit?

Ambii şahişti ridicară uşor capetele şi fără să-l privească, dădură mâna cu el, apoi se cufundară iarăşi în jocul lor de şah.

– Mare căldură mai e, dracul s-o ia! Nişte bere nu-mi daţi? întrebă Cij, scoţându-şi şapca şi ştergându-şi fruntea palidă de zăpuşeală şi oboseală. Firele de păr transpirate i s-au încleiat, formând pe cap o caraghioasă creastă de pasăre, exact ca la cintezoi. Unul dintre şahişti, pe tăcute, atinse cu degetul sticlele de pe fereastră, apoi mută o piesă pe tabla de şah.
– Excelent! sublinie celălalt, cu o voce groasă, de bas.

Cij îşi turnă un pahar de bere, aproape plin ochi, şi sorbi îndelung, cu nesaţ, băutura gustoasă şi rece. Chiar şi gâtlejul îi gâlgâia de satisfacţie.