Supunerea

33,50 lei

Supunerea (eBook) – Eugen Uricaru

Golește
ISBN: EB9786068260228 Categorie: Autor: Anul apariției: 2013 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Un mare roman, ignorat fie din laşitate (…), fie din indiferenţă.

În fine, cum critica literară este nu doar un exerciţiu hermeneutic, ci şi unul axiologic – altfel interpretarea e mohorâtă şi laxă, având miasmele apei stătute –, mi-am spus că nu e tocmai lipsit de sens să descindem în ţesătura romanului, pentru a-i descifra desenul ascuns, pentru a-i evalua adâncimile şi, de ce nu?, pentru a vedea în ce măsură în articulaţiile lui se ascunde, deliberat sau prin fatalitate, partea nevăzută a autorului. Şi nu cred că e vorba de curaj, ci de onestitate. (Mircea A. Diaconu)

Supunerea de Eugen Uricaru

Zero

Nenorocirea care o lovise pe Petra Maier nici nu putea fi comparată cu deziluzia ce o suferise Neculai Crăciun. Moartea, cu totul neprevăzută, a lui Cezar Maier l-a adus cu picioarele pe pământ cu o asemenea violenţă, încât şi în timpul înmormântării şi după aceea n-a scos un cuvânt, nici măcar să o consoleze pe femeie, aruncând doar câte o privire şi întrebându-se cum a putut el, un om cu atâta experienţă şi cu un simţ al realităţii cu totul ieşit din comun, să-şi închipuie că în nenorocitul ăsta de târg, Peta, s-ar putea afla cineva care să conteze, atâta doar, să conteze, măcar cât negru sub unghie, pentru el. Intrase ca prostul într-un joc al amăgirilor, al închipuirii, al superstiţiilor şi aiurelilor cu care nişte nefericiţi, nişte nimeni, nu în faţa istoriei, ci pur şi simplu nişte neica-nimeni îşi păcăleau zilele. Asta era! Crezuse că va da lovitura. Un puştiulache care bâiguia ceva despre ce urmează să se petreacă cu alţii ar fi fost o resursă de noroc şi putere extraordinară, trebuia doar să-l pricepi. El ar fi fost în stare să-l priceapă, cu condiţia să fi fost adevărat. Să existe. Doar că darurile acestui copil nu erau decât spaime, închipuiri. Nu le puteau lua în seamă decât cei ce se temeau, care erau bântuiţi de neîncredere şi aveau motive întemeiate să se teamă. Grancea, marele şef care-l trimisese la Peta, se temea de ceea ce se întâmplase în trecutul său. Cezar şi Petra Maier de ceea ce urma să se petreacă în viitorul lor, care, culmea, nici măcar în poveştile care circulau despre ei nu se spunea altfel, era singurul viitor pe care nu-l puteau vedea. Neculai Crăciun ştia că el nu aparţinea nici trecutului, nici viitorului, el era omul prezentului, omul perfect, potrivit, de neînlocuit.

La înmormântare n-a venit aproape nimeni. De fapt dacă n-ar fi fost el şi cei câţiva cerşetori, groparii, preotul şi crâsnicul ar fi putut spune că n-a fost nimeni. Petra Maier era cu totul singură. Mai singură decât îşi închipuia pentru că Neculai Crăciun avea deja în buzunar biletul de tren, nu voise să cheme maşina de la Timişoara pentru că avea nevoie de o zi, două, să reflecteze şi să găsească o ieşire din buimăceala în care intrase.

De la cimitir, Neculai Crăciun s-a dus direct la gară şi nu s-a mai întors în Peta decât peste 25 de ani. Nu credea că va mai apuca ziua, între timp dăduse şi de urma casetelor cu valori de la Poştă, nu s-a apropiat de ele decât prin februarie 1990. A făcut apoi un drum în Austria, a vândut ce era de vândut, a cumpărat ce era de cumpărat şi şi-a deschis un magazin cu piese de schimb, uleiuri şi maşini la mâna a doua chiar la doi paşi de ultima benzinărie spre Stamora Moraviţa. Era pensionar, dar nu-i păsa de pensie, doar bani de ţigări. Fuma pentru că umbla mult, ba la sârbi, ba la unguri, ba în Germania. Considera că are succes şi era convins că îl merita.

Grancea fusese rănit grav, din prostie, la sfârşitul evenimentelor şi a murit în spital, acelaşi spital pe care îl închisese din precauţie când au apărut primii morţi şi răniţi. Precauţia venise din felul lui de a fi apucător, totul îl privea şi dădea socoteală pentru toate. Or răniţii şi morţii nu erau ai lui. „Să-i ducă la spitalul militar, că sunt ai lor” a hotărât, gândindu-se că aşa va fi mai bine. Fusese mai rău. N-a mai ieşit din salonul în care nu cunoştea pe nimeni însă el era cunoscut de toţi, inclusiv de sora care ducea ploştile. Nu credea însă că din cauza asta urma să şi moară, din cauză că el saluta pe toată lumea şi nimeni nu voia să-i răspundă şi atunci îl ocoleau ori se făceau că nu-l observă. Iar când i s-a făcut cu adevărat rău, toată lumea a crezut că se preface, aşa, ca să atragă atenţia, ca să stârnească un pic de compasiune. Când şi-au dat seama ce se petrece, era prea târziu şi tuturor li s-a părut stupid ceea ce s-a întâmplat, absolut stupid. L-au scos din salon şi în locul lui a venit un soldat cu melenă care în mod normal trebuia internat la spitalul militar însă acesta era închis din cauza anchetei privind victimele represiunii.

După înmormântare, Petra Maier a rămas singură, cât de mult poate fi un om singur. A început să aştepte. Întâi a aşteptat rezultatul autopsiei lui Cezar. Ea n-a fost de acord cu autopsia însă cineva a insistat, „nu se poate muri la vârsta lui Cezar în somn, aşa, pe neaşteptate, trebuia să fie ceva, se interesează şi unii de la…, mă rog, se face autopsia şi gata”.

A aşteptat rezultatul care îi comunica un lucru deja ştiut „cauza morţii – necunoscută”. Nu avea cum să afle că la cererea unei persoane care nu putea fi refuzată se prelevaseră mostre de ţesut şi sânge, mostre care au fost arhivate la „Mina Minovici” unde au stat ani întregi, neatinse. O analiză atentă costa şi mai cu seamă trebuia cerută. Petra Maier ar fi avut întâietate, dar ea se mulţumise cu singurătatea şi cu faptul că, prin minune, şi-a găsit de lucru la ferma Gospodăriei de partid unde se creşteau nurci şi vulpi argintii. Era un miros insuportabil pentru oricine intra acolo. Pentru ea, nu. Lucra la bucătărie şi putea jura că mâncarea pentru animale era mai bună decât la Cantină. Erau animale mofturoase, bolnăvicioase şi costau o groază de bani.

Dacă ea n-a cerut analize legale, iar Neculai Crăciun nici atât, voia să uite cât mai repede cu putinţă de rătăcirea lui omenească „auzi, dom’le, să te iei după gura târgului în munca de informaţii, mi-am pierdut minţile, nu alta, m-a deocheat nebuna aia”, mai zicea din când în când, atunci când era singur şi beat, atunci numai întâmplarea a făcut ca un doctorand să citească dosarul mostrelor şi să se apuce de treabă.

Rezultatul a fost considerat o probă tipică de amatorism în cercetare şi nici măcar n-a fost folosit în teza care avea ca subiect ceva legat de limfogranulomatoză şi anemia pernicioasă. Rezultatul la care ajunsese tânărul doctorand era scandalos – băiatul ori murise de foame ori de o boală rarisimă, prezentă la un grup etnic siberian, maladia Derrick-Wouterman, în formă neagresivă, moştenită genetic. Simptomul caracteristic era acela că până la maturitatea sexuală copiii şi puberii îşi pot pierde cunoştinţa, altfel spus, leşină din cauza unei dificultăţi de agregare a oxigenului în hemoglobină. Fenomenul se petrece identic la subnutriţi, în restul lumii. Era evident că doctorandul greşise undeva, ori alterase probele pentru că deşi Cezar era o slăbătură nu putea fi considerat subnutrit, iar altfel, ce să caute neamul ăla siberian la Peta?

Toate acestea Petra Maier nu le-a aflat, nu avea de unde să le afle. Neculai Crăciun putea să le afle, dar aproape că uitase cu totul şi de Cezar şi de Petra Maier. Singurul lucru care-i rămăsese în minte din acel episod provincial era faptul că Teodor Grancea a tăcut vreo cinci minute când el a terminat raportul, încheind cu o frază la care s-a gândit mult înainte. „Nu mai e nimeni în afară de Petra Maier în Peta care să mai ştie ce s-a petrecut acolo după război, iar tot ce ştia ea, ştiu şi eu”.

A tăcut cinci minute lungi apoi a zis „deci, tot ce ştie ea ştii şi tu, iar ce ştiţi voi amândoi ştiu şi eu. Asta-i!”. A ieşit din biroul lui Grancea fiind sigur că niciodată nu va fi avansat cât va fi Grancea în acel birou, dar nici nu va fi pus pe liber, ca atâţia alţii. Nu avea altceva de făcut decât să aştepte. Şi a aşteptat, la fel ca Petra Maier. Numai că spre deosebire de ea, el n-a ieşit pe stradă, în nici una din acele zile. După 25 de ani de la înmormântarea lui Cezar, Petra Maier a ieşit în stradă, nu i-a fost frică, s-a dus anume la Timişoara pentru asta.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Supunerea”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii